Româncă adoptată în America, înapoi în brațele familiei. Ce destin dureros a avut Marissa

Final fericit în campania Observator „Scris în ADN”. Unul dintre personajele prezentate, Marissa Gonzalez, adoptată în anii ‘90 tocmai în Miami, şi-a găsit fraţii din România după ce şi-a spus povestea la Observator. Familia ei a recunoscut-o şi a contactat-o, iar acum tânăra îi va întâlni pentru prima dată. Marissa s-a întors în țară şi are de gând să rămână. Cu atât mai mult cu cât aici, în România, şi-a găsit, de câteva luni, şi marea dragoste. Iar acum i se pare că totul i-a fost „Scris în ADN”.

Româncă adoptată în America, înapoi în brațele familiei. Ce destin dureros a avut Marissa

               „Iubesc atât de mult această ţară, mă simt în siguranţă aici, oamenii… Este foarte relaxant. Mă simt foarte confortabil, simt că m-am întors înapoi acasă, spre rădăcini, spre cine sunt, ceea ce n-am simţit niciodată în Statele Unite. (…) Locul ăsta mă face să-mi doresc o familie. De fiecare dată când vin în România văd familii, văd copii. Acasă nu simţeam asta, dar aici simt.” – Marissa Gonzalez, adoptată în SUA în anii ‘90

După ce se va stabili în România, Marissa vrea să dea cumva înapoi toate binecuvântările pe care le-a primit de la viaţă. Se va implica în cauze umanitare din țară, inclusiv în ajutorarea celor care au fost adoptaţi şi vor să-şi întâlnească familiile biologice.

Destine dureroase născute în realitatea șocantă a adopțiilor anilor ‘90

               Poveștile din campania „Scris în ADN” au fost adunate și transmise publicului de Maria Rohnean. După zeci de ani în presă, jurnalista Observator, mărturisește că a fost o experiență care a transformat-o nu doar ca profesionist, ci și la nivel personal.

„«Observator schimbă destine!» La acest titlu mă gândeam când am văzut, documentat și trăit cazul Marissei. Și apoi am zis, poate că nimic nu e întâmplător. Suntem recunoscători, eu și toții colegii mei cu care am lucrat, că am putut să contribuim acolo cu o bucățică la fericirea oamenilor care au ales să-și spună povestea în această campanie. Ei nu au vorbit niciodată despre viețile lor și auzindu-se în interviuri și-au dat seama de fapt ce simt. Au căpătat curajul să meargă până la capăt, orice ar însemna acel capăt. Am regretul, în schimb, vorbind zile și nopți întregi cu români adoptați peste hotare, că nicio autoritate din România nu i-a auzit. Măcar să-i audă, dacă nu să facă demersuri pentru a recunoaște trauma la un nivel oficial. Pentru că au trăit 30 de ani, fiecare din ei, cu sentimentul că țara i-a abandonat. Chiar dacă cei mai mulți dintre ei au vieți cat se poate de fericite. Au nevoie ca acest cerc, al aflării identitatii, să fie închis, pentru a putea merge mai departe. «Scris în ADN» nu este despre trecut. E despre viitorul celor care au fost ‘pierduți’ de propria țară. Și care acum caută singuri drumul spre casă!” – Maria Rohnean, jurnalist Observator

               Cele 26 de episoade „Scris în ADN” au prezentat povești de viață din realitatea șocantă a anilor ’90, când, în spitale, vânzarea copiilor și trocurile dintre mame şi cadrele medicale erau o practică frecventă, iar orfelinatele ascundeau drame de nedescris.

Supravieţuirea miraculoasă a lui Izidor, considerat de comunişti „irecuperabil” şi trimis în „lagărul de exterminare”, cum a fost supranumit căminul de la Sighet. Copilăria i-a fost distrusă acolo, între patru pereţi, bătut, umilit şi înfometat. Nu a ştiut cum arată lumina soarelui şi ce gust au merele din copac. Până când o angajată a centrului l-a luat acasă, de milă. Două zile. Cele mai fericite din viaţa lui de până acum. Şi singurele! Sunt imaginile cu care începe filmul pe care l-a făcut. Nimeni nu trebuie să uite ce s-a întâmplat atunci, spune Izidor. Iar autorităţile de azi sunt obligate să recunoască faptul că România a greşit şi nimeni n-a fost pedepsit pentru asta. Peste 2000 de copii au pierit în condiţii suspecte în orfelinatele comuniste.

Despre soarta copiilor adoptaţi peste hotare la începutul anilor ’90 autorităţile de la noi au vrut să uite. Au presupus că toţi vor duce o viaţă împlinită, fără lipsurile şi traumele din orfelinatele româneşti de la acea vreme. Când copiii au crescut şi au început să-şi caute rădăcinile, au ieşit la iveală abuzuri fizice şi psihice, nefericire şi destine frânte de neiubire. Lucian avea 7 ani când a fost adoptat de o familie de belgieni. Viaţa lui a fost un chin şi a dat în judecată statul român pentru trafic de minori şi infracţiuni contra umanităţii.

Numărul copiilor adoptaţi la începutul anilor ’90, care îşi caută acum familiile biologice, continuă să crească. Numai anul trecut s-au adresat autorităţilor aproape 400 de tineri, mai mulţi decât în anii anteriori. 30% dintre ei au reuşit să-şi găsească rudele, iar pentru ceilalţi continuă căutarea.

Este și cazul lui Alexandru Noll, născut în România, în iarna anului 1993 şi abandonat de cea care l-a adus pe lume, o tânără ce abia termina liceul. La trei ani, a fost adoptat de o familie din Statele Unite. A devenit pompier şi și-a construit o carieră de succes. Cea mai importantă decizie a vieţii lui însă, a luat-o când fiul lui a făcut 8 luni. Chiar vârsta la care el a fost abandonat. Să-şi caute mama naturală. A făcut-o după ce a văzut şi alte poveşti de viaţă din campania „Scris în ADN”. Acum vorbeşte des cu mama lui, cu fraţii din România şi cu întreaga familie. Va veni să-i vadă pentru prima dată de când a plecat, de Crăciun în acest an. Şi nu va veni singur, ci cu familia şi părinţii lui adoptivi din Statele Unite.

Pentru o profesoară de aeronautică din Statele Unite, cele mai importante zboruri au fost spre România natală. Adoptată peste Ocean de o mamă singură, o tânără abandonată la naştere în Galaţi, și-a făcut test ADN şi s-a întors în România să îşi caute părinţii biologici. A jurat că nu se opreşte până nu îşi găseşte mama. A pus și bazele unei comunităţi de peste 100 de membri, formată doar din tineri români adoptaţi internaţional şi care-şi caută rădăcinile. Povestea ei s-a văzut la Observator.

Povești de succes născute din durere

               Născut cu probleme de adaptare şi traumatizat în orfelinat, un băieţel din Constanţa ajuns în Statele Unite şi-a transformat trauma în succes. A devenit regizor, iar în 2016 a ajuns la Festivalul de la Cannes cu filmul vieţii lui – „Bunee: The boy from Constanţa” este un film documentar care aduna în 15 minute trauma şi supravieţuirea băiatului care a vrut dintotdeauna să vadă marea, dar n-a ajuns decât atunci când s-a făcut mare. Documentarul este lecţia de viaţă pe care o arată lumii întregi în speranţa că semenii lui vor înţelege că iubirea de părinte, fie el şi adoptiv, vindecă orice.

Dincolo de faimă, petreceri exclusiviste şi admiratori, și DJ Harra are o poveste de viaţă care bate orice scenariu de film. Mama ei a abandonat-o în spital şi a fost adoptată de o familie cu suflet, când avea trei luni. Abia la începutul adolescenţei avea să afle adevărul şocant. DJ Harra – Dana Neacşu pe numele ei adevărat – a dezvăluit, pentru Observator, o parte dureroasă din copilăria ei.

               Poveștile îngerilor care au salvat zeci de orfani

               Când salvezi un copil, salvezi o lume. Dar când salvezi mai mulţi? Unii ar spune că transformi Iadul in Rai. Iadul a fost, pentru mii de copii din România comunistă, căminul Spital de la Siret. Cam 1500 au pierit acolo – de foame, de frig, de boli pe care nu a încercat nimeni să le trateze. Când a ajuns acolo prima dată, o tânără studentă din Iaşi a înţeles că asta va fi misiunea ei. Şi n-a mai plecat. A reuşit să scoată din spital copiii care erau sortiţi dispariţiei, i-a învăţat să meargă, să vorbească şi să zâmbească. I-a dus la şcoală şi i-a învăţat o meserie. I-a făcut oameni mari şi folositori României de azi. Tot aici studenta de atunci şi-a găsit şi jumătatea. O poveste uimitoare, marca „Scris în ADN”.

Atunci când nu au cui să spună „mamă”, primul om care îşi întinde braţele cu dragoste spre copiii abandonaţi devine fără să vrea părinte. Asistenţii maternali sunt cei care suplinesc acest rol, dar şi nevoia copiilor de dragoste, mângâiere şi educaţie. România are peste 11 mii de asistenţi, iar unii dintre ei devin singurii părinţi ai celor care n-au simţit căldura unei familii niciodată. Şi uneori asta e garanţia că nu se vor pierde odată ce ies din sistem. România încă mai are 12.000 de copii în case de tip rezidenţial sau orfelinate. Până la finalul anului ar trebui închise toate.

foto: PR