„Copiii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de părinți prezenți” – psihologul Georgiana Sfârlea, despre emoțiile celor mici și fricile celor mari

Într-o lume în care ritmul alert, ecranele și presiunea de a „face totul bine” apar tot mai devreme în viața copiilor, echilibrul emoțional al celor mici a devenit una dintre cele mai mari preocupări ale părinților. Ce înseamnă, de fapt, un copil „bine” emoțional? Când este momentul potrivit să cerem ajutor și cum putem rămâne aproape de copiii noștri, chiar și atunci când comunicarea pare blocată?

Am stat de vorbă cu Georgiana Sfârlea, psiholog clinician autonom și psihoterapeut în formare la Institutul SPER. Georgiana face parte din echipa Centrului EKA, un spațiu dedicat sănătății emoționale unde copiii, adolescenții și familiile lor pot găsi sprijin prin servicii de psihologie, psihoterapie, consiliere parentală și intervenții adaptate fiecărei etape de viață. Cu multă blândețe și claritate, Georgiana ne vorbește despre emoțiile copiilor, fricile părinților și despre cât de important este să fim prezenți, nu perfecți.

Un copil „bine” din punct de vedere emoțional nu este un copil fericit non-stop.

A fi bine emoțional înseamnă, mai degrabă, să ai libertatea interioară de a simți și de a explora toate emoțiile, chiar și pe cele incomode. Un copil echilibrat este cel care are curajul să fie curios față de ce trăiește și care știe, la un nivel profund, că există un adult de încredere lângă el.

Echilibrul emoțional nu presupune lipsa furtunilor, ci capacitatea de a le traversa cu sentimentul că nu ești singur. În viața de zi cu zi, acest lucru se vede în curiozitatea față de lume, în dorința de a se exprima și, mai ales, în momentul în care copilul începe să pună în cuvinte ceea ce simte, în loc să exprime totul prin comportamente dificile sau somatizări. Un semn extrem de valoros este și capacitatea copilului de a se plictisi. Deși adulții fug de plictiseală, pentru cei mici ea este un spațiu fertil, din care se nasc creativitatea și capacitatea de a se auzi pe sine.

Copiii de azi, între suprastimulare și nevoia de a fi văzuți

În ultima perioadă, tot mai mulți copii ajung la terapie cu anxietate, agitație și un sentiment profund de neputință. Trăim într-o eră a suprastimulării, în care ritmul alert, ecranele și programele încărcate lasă prea puțin loc pentru conectare reală. Dincolo de comportamentele care îi îngrijorează pe părinți, mesajul copiilor este adesea simplu: „Vă rog, vedeți-mă și auziți-mă”.

Părinții, la rândul lor, vin cu multă teamă și vinovăție. Intensitatea emoțiilor copiilor îi sperie, mai ales atunci când ei înșiși nu au avut, în copilărie, un model sănătos de gestionare a trăirilor. Mulți se întreabă dacă „au greșit undeva”, când, în realitate, comportamentele copilului sunt adesea indicatori valoroși ai unor nevoi neîmplinite sau ai unor limite încălcate.

Privită astfel, terapia devine un spațiu sigur în care ritmul încetinește, emoțiile capătă sens, iar relațiile pot fi reparate. Un loc în care copilul învață că ceea ce simte contează, iar părintele descoperă că nu este singur și că „suficient de bine” este, de cele mai multe ori, mai mult decât suficient.

Când este momentul potrivit să cerem ajutor

Nu este niciodată prea devreme pentru a aduce claritate într-o relație. Atunci când un părinte simte că nu mai ajunge la copilul său sau că atmosfera din familie a devenit una de supraviețuire, acesta poate fi un semnal că e nevoie de sprijin.

Schimbările bruște de comportament – retragerea, regresiile, coșmarurile repetate sau iritabilitatea crescută – sunt semnale de alarmă care nu ar trebui ignorate. Însă întâlnirea cu un psiholog nu trebuie să vină doar în context de criză. Uneori, terapia este o formă de prevenție, un spațiu în care familia învață un limbaj mai acordat la nevoile fiecăruia. O adevărată igienă relațională, care ajută la menținerea conexiunii înainte ca dificultățile să se adâncească.

De ce jocul și creativitatea deschid uși acolo unde cuvintele nu ajung

Pentru copii, jocul nu este doar distracție, ci limbajul lor de bază. Ei procesează lumea prin experiență, simbol și imaginație, nu prin explicații logice. De aceea, metodele creative sunt căi firești de acces către universul lor interior.

Poveștile, desenul sau jocul simbolic creează o distanță de siguranță. Copilul nu este pus în situația de a vorbi direct despre frică sau durere, ci le poate proiecta asupra unui personaj. Când o furie devine un vulcan din plastilină sau o tristețe se transformă într-o poveste, emoțiile încetează să mai fie amenințătoare. Copilul învață că ceea ce simte are sens și că există un adult care poate rămâne prezent lângă el, fără să se sperie.

Siguranța emoțională se construiește din gesturi mici

Siguranța emoțională nu este un concept abstract, ci un sentiment care se construiește zi de zi, din gesturi simple. Cel mai important dar pe care îl pot oferi părinții este prezența autentică – momentele în care aleg să fie acolo cu adevărat, fără a corecta, grăbi sau „repara” imediat.

Validarea emoțiilor joacă un rol esențial. Atunci când un copil aude că emoțiile lui sunt văzute și acceptate, el învață că realitatea lui interioară este importantă. La fel de valoros este sprijinul în construirea unui vocabular emoțional, prin numirea firească a trăirilor în situațiile cotidiene.

Într-o lume a suprastimulării, pauza și plictiseala au un rol terapeutic neașteptat. Ele creează spațiu pentru creativitate, autoreglare și liniște interioară. Alături de rutine predictibile și limite puse cu blândețe, aceste momente oferă copilului sentimentul că este cu adevărat în siguranță.

Cum rămânem aproape, chiar și atunci când copilul se închide

Atunci când comunicarea devine dificilă, reacția instinctivă a adulților este fie să forțeze dialogul, fie să se retragă. În realitate, copilul nu refuză comunicarea pentru că nu vrea, ci pentru că nu poate. Comportamentul lui este un mesaj emoțional care nu și-a găsit încă cuvintele.

A rămâne aproape nu înseamnă neapărat a vorbi. Uneori, este suficientă o prezență calmă, o atingere blândă, un gest mic care transmite: „Sunt aici”. Aceste momente îi arată copilului că relația este mai puternică decât orice conflict.

Reconectarea se construiește pas cu pas, iar repararea după o furtună emoțională este extrem de valoroasă. Atunci când părintele își recunoaște oboseala sau greșelile și își cere scuze, copilul învață că relațiile nu sunt despre perfecțiune, ci despre capacitatea de a reveni mereu unul către celălalt.

 O poveste care dă curaj

O fetiță de opt ani, retrasă și tăcută, ajunsese să „își piardă vocea” la școală. Prin desen și joc, a apărut imaginea unei „case a emoțiilor”, frumoasă, dar cu toate ferestrele închise cu lacăte. Pas cu pas, prin povești și jocuri simbolice, ferestrele au început să se deschidă – mai întâi în desene, apoi în viața reală.

Vocea fetiței a revenit, iar părinții au descoperit că nu era vorba despre lipsă de curaj, ci despre teama de a nu fi o povară pentru ceilalți. Emoțiile ei aveau nevoie doar de un spațiu sigur în care să fie primite.

Mesajul pentru familiile care trec prin momente dificile este unul simplu: nu sunteți singuri. Terapia nu este despre a repara ceva „defect”, ci despre a descoperi căi mai blânde de comunicare. Copiii au o capacitate extraordinară de a înflori atunci când lumea lor interioară este întâmpinată cu deschidere și înțelegere.