Irina Margareta Nistor, la un pas de moarte! ”Doctorii îi spuneau mamei că nu prea aveam șanse”

Celebrul critic de film Irina Margareta Nistor a vorbit despre momentele prin care a trecut de-a lungul timpului. La vârsta de 63 de ani, una dintre inconfundabilele voci românești a povestit un episod de cumpănă din viața ei. 

Irina Margareta Nistor, translator și critic de film, a fost la un pas de moarte în perioada când s-a născut. Potrivit mărturisirilor sale, ea și Mădălin Voicu au fost singurii care au supraviețuit.

Potrivit revistatango.ro, s-a născut într-o maternitate care a avut condiții sanitare nu tocmai bune, acolo unde s-a și îmbolnăvit de toxicoză. Mai mult decât atât, au avut foarte mult noroc!

„M-au botezat la 13 zile, în spital, ca să nu mor nebotezată. Doctorii îi spuneau mamei că nu prea aveam șanse, fiind prea mică, si mai bine ar face alt copil, decât să-și pună speranțele în mine. În perioada aceea, foarte mulți copii sufereau de acestă boala și mulți mureau din cauza ei. Au supraviețuit doar doi copii: eu și Mădălin Voicu. De fapt, datorită familiei lui Mădălin Voicu am supraviețuit, pentru că el fusese bolnav cu cinci ani înaintea mea și mătușa și bunica lui i-au spus mamei mele ce trebuie să facă, pas cu pas, ca să mă salveze. A durat trei luni până să fiu în afara pericolului. Probabil că eu și Mădălin am avut ceva important de făcut pe lumea asta, căci am fost întorși la viață“, a povestit femeia.

Irina Margareta Nistor, amintiri din timpul Revoluției: ”În cartea mea de muncă, primii trei ani sunt un concediu medical continuu”

„Aveam foarte multă rezistență și o oarecare detașare, puteam să traduc în condițiile în care nu există cască și nu-mi pierdeam firul, mă puteam concentra. În televiziune erau niște comisii cărora le traduceam, ca să aprobe varianta mea“, a mai povestit ea.

„Acolo se preda limba rusa, iar eu știam doar franceză și engleză, dar mi-au spus că o să învăț rusa odată cu copiii. Noroc că am găsit subterfugiul concediului fără plată și mai sună din când în când Tudor Vornicu ca să mă scutească. În cartea mea de muncă, primii trei ani sunt un concediu medical continuu. Dar, după asta, a venit un nou director la Televiziune, Ilie Rădulescu, care a hotărât să mă angajeze, cu o leafă foarte mică, de 1700 de lei. M-au angajat cu pilă, evident. Fata lui Petru Groza, Mia Groza, a dat un telefon și s-a rezolvat. Eram un soi de administrator, adică trebuia să stau la cameră, să întorc niște cartoane pe care scria «Tezaur folcloric» sau alte minuni. Dar n-am făcut asta niciodată. Aveau nevoie de mine pentru traduceri“, a continuat Margareta.

”În televiziune, era un șef de corp de pompieri, care m-a recomandat lui Zamfir, pentru că avea nevoie de cineva care să traducă foarte repede și la prima vedere. Eu am cerut 100 de lei pe film, pentru că la cinemateca, unde lucrasem o perioadă, luam 60 de lei impozabili, iar el mi-a dat 200 de lei. Pentru mine a fost o șansă extraordinară, deși el scotea mult mai mulți bani din casetele astea, pentru că le vindea în multe copii. Mi-au spus apoi mulți că s-au îmbogățit de pe urma mea, că vindeau casetele, iar eu habar n-aveam, nici video n-aveam acasă, ai mei și-au luat abia dupa ’90. Oricum, am văzut o mulțime de filme, am avut senzația de utilitate, pentru că mi-a făcut mare plăcere că mi-au spus mulți ca se obișnuiseră cu vocea mea, că datorită mie le-a fost mai ușor să treaca peste anii aceia. Pe la sfârșitul lui ’89, am început să fac și niște emisiuni cu Liviu Tudor Sămuilă. Între timp, plecase Viorica Bucur din televiziune și preluasem rubrica ei de desene animate“, a mai mărturisit criticul de film.

„Am tradus și «Ferma animalelor» și mi-a convenit că în regie era Silviu Brucan, un comunist convins, care trebuia să suporte asta, mai ales ca el deja bombănea că prea se dădeau multe colinde la televizor. Zilele acelea au fost foarte stresante, au costat-o pe mama un diabet, era extrem de speriată de câte ori plecam de acasă, pentru că, în timp ce traduceam în direct, se auzea șuierat de gloanțe, am și acum cartușul gol de la glonțul care mi-a țiuit pe la ureche. Atunci fiecare avea impresia că poate să fie șef, începând cu niște soldați care veniseră la metrou și profitau de ocazie ca să te percheziționeze. Când veneam la televiziune, în fiecare zi, trebuia să trec cu mâinile la ceafă, era foarte neplăcut. Satisfacția cea mai mare a fost atunci când am călcat în picioare tablourile lui Ceaușescu. Unii se temeau foarte mult, alții se gândeau să consemneze tot, ca să scoată cărți mai târziu, ceea ce s-a și întâmplat. Câțiva stăteau acolo zi și noapte, că știau că dă bine să fii văzut acolo. Era o dezorganizare tipic românească, nu era așa de impresionant cum s-ar crede, noi, acolo, nu aveam impresia ca am scapat total. In mod bizar, solidaritatea dintre colegi parea mult mai mare până în 1989, deși probabil că se turnau unii pe alții. Din când în când, securistul din televiziune mă mai intreba si pe mine de sanatate. Abia prin 1995, mi-am dat seama ca nu avea de ce sa imi fie teama, de fapt in toate tarile foste comuniste se intimplase la fel. L-am cunoscut pe omologul meu dintr-una din tarile baltice, care mi-a spus ca pentru a nu se afla cine era, traducea toate filmele cu un cleste pe nas, ca sa-si modifice vocea. Eu sint sigura ca securistii stiau de existenta mea. Dar ei nu cunoasteau limbi straine si le era si lor comod sa auda filmele traduse. Era ilegal ce faceam, dar ma lasau sa-mi văd de treaba. Au mai miriit cind am tradus «Isus din Nazareth», dar, daca ar fi vrut, sint sigura ca m-ar fi oprit“, a conchis ea.