Cum prindem curaj să vorbim despre abuz, ne învață Matei Stănculescu, psihoterapeut si mental fitness coach

Abuzul trecut sub tăcere nu trece de la sine, doar face răni mai adânci.

Dezvăluirile din ultimul timp legate de abuz au demonstrat ce răni adânci poate lăsa acesta, dar și cât timp poate fi necesar până cineva prinde curaj să vorbească, dând astfel un exemplu și  altor victime care încep, încet-încet, să își spună povestea. Abuzul e perfid, pentru că e comis de oameni de încredere (colegi, familie), sau de oameni care au putere asupra noastră (profesori, lideri). Mărturiile au demonstrat însă și faptul că ne temem și tăcem, iar asta e greșit. Trebuie să învățăm să vorbim fără rușine despre abuzuri, să le recunoaștem și să le dezvăluim cât mai repede, pentru că timpul nu vindecă, ci doar adâncește rana.

Cum apar abuzurile?

Depinde foarte mult unde are loc abuzul. La job, principalul factor favorizant este teama: că nu vei fi apreciat suficient, că altcineva va fi mai bun ca tine, teama de a rata un proiect, de a nu fi avansat, teama de a scăpa lucrurile de sub control. Aceasta teamă, de multe ori nejustificată, îi face pe oameni să accepte abuzuri din partea superiorilor sau colegilor. Dar și ambiția – acel „hyperachiever”, dorința de a evolua mai mult, mai repede, indiferent de preț – îi poate duce, conștient sau nu, către un comportament abuziv asupra colegilor sau subalternilor. Tot în mediul profesional sau în cel educațional, abuzul e provocat de dorința de putere și control, abuzatorul având capacitatea să anihileze capacitatea victimei de a răspunde.

Abuzurile pot fi uneori prevenite.

Sunt foarte importante granițele pe care le setezi la începutul oricărei relații – de prietenie, de colegialitate, cu profesorii sau șefii. Dacă accepți orice ți se cere, dacă încerci să faci pe placul tuturor, dacă teama de a nu dezamăgi e mai puternică și nu te lasă să spui nu, există riscul de a lăsa o portiță deschisă pentru abuz. Totuși, granițele oferă protecție doar până într-un punct. Depinde însă mult și de istoricul colegilor, șefilor, profesorilor, deopotrivă abuzați și abuzatori, ce „bagaj” psihic au și cum l-au gestionat.

Dacă  abuzul se întâmplă, este esențial să răspunzi, să strângi dovezi și să vorbești despre el; pentru că lucrurile nu se vor rezolva de la sine, iar abuzatorul nu se va îndrepta de bună voie.

Există o legătură între background-ul abuzatorilor și acțiunile lor?

Da, și încă una foarte puternică. De obicei, abuzatorul este sau a fost la rândul lui victima cuiva: poate fi vorba despre părinți foarte autoritari, un partener de viață care vrea să controleze tot, poate că în adolescență a fost victima bullying-ului. Întotdeauna persoanele care au un comportament agresiv au fost sau sunt agresate la rândul lor, iar rănile sunt deschise. Mai este și categoria persoanelor care se simt vulnerabile și devin agresori pentru a-și ascunde aceste temeri. Oricum, faptul că abuzatorii au fost la rândul lor victime nu scuză comportamentul lor, ci demonstrează faptul că propriile lor răni au rămas neadresate și neprocesate.

Dificil e faptul că, aproape niciodată, un abuzator nu caută sprijin. Se poate întâmpla să fie trimiși la coaching de către superiori (la terapie mai rar) într-o încercare de a schimba persoana respectivă. În realitate, procesul nu funcționează dacă abuzatorul nu dorește să fie acolo. El nu este conștient de problemele pe care le are. Cum spunea Carl Rogers, unul dintre fondatorii psihologiei umaniste și părintele psihoterapiei centrate pe persoană: o persoană care nu vine din proprie voință la terapie, care nu este conștientă de propriile nevoi și patternuri, nu este pregătită pentru procesul terapeutic iar acesta nu va funcționa. Nu se va deschide suficient de mult, nu se va vulnerabiliza, nu-ți va da voie să intri în niște zone cu adevărat relevante din sufletul, povestea, viața lui.

Cum recunoaștem abuzul?

Există mai multe tipuri de abuz: verbal, fizic, psihologic, sexual în cazuri mai grave. Dincolo de cele evidente și ușor de recunoscut precum jignirile, amenințările și agresiunile fizice, există și tipuri de abuz mai subtile, dar la fel de importante. Iar pentru a le recunoaște, întotdeauna trebuie să ne întoarcem la noi înșine. Cum mă simt eu în prezența acelui om? Dacă mă gândesc la el cu teamă, frustrare, rușine, cu un sentiment de nedreptate, vinovăție, nemulțumire, cu atacuri de panică, atunci e foarte probabil că acolo există o formă de abuz, o manipulare, o stare de fapt pe care am ajuns să o considerăm normală, dar care nu e.

Cum depășim frica de a vorbi despre abuz?

E normal să existe frica de a vorbi, de a reacționa, de a mărturisi. Frica ne introduce în acel mecanism de luptă, fugi sau îngheață. Înghețăm de multe ori când ne blocăm și nu avem niciun fel de reacție. Când intrăm în defensivă, nu facem nimic altceva decât să-i dăm puterea agresorului în multe situații, iar când intrăm în ofensivă, e posibil să nu fie o decizie bună și să ne pună în pericol. Important e să nu fim singuri, să căutăm sprijin și siguranță psihologică într-un cadru, fie că vorbim de un grup de suport sau un terapeut, fie că vorbim despre cei apropiați (familie, prieteni, colegi), o persoană căreia să-i povestesc lucrurile. E esențial să scot din mine frica verbalizând, să caut ajutor vulnerabilizându-mă, explicând ce simt, dându-mi voie să simt lucrurile pe care le simt, în așa fel încât să mă liniștesc, să scot din mine toate gândurile respective. Atunci mintea devine limpede și apar soluțiile.

Iar pentru cei care devin martori ai unui abuz: e extrem de important să ajutăm victimele, să nu închidem ochii, să facem pentru ceilalți ce ne-am dori să facă ei pentru noi, dacă am fi în aceeași situație.

Matei Stănculescu este psihoterapeut, trainer, mental fitness coach. Alături de Anca Amariei, a fondat Centrul EKA – primul spațiu care oferă servicii integrate de psihoterapie, wellbeing și dezvoltare personală din România. Lucrează cu lideri din tech, audit, consulting, automotive, farma, retail, media și creează programe de creștere a performanței pentru top management și echipe. Alături de Sandra Jitianu, a adus în premieră în România programul de mental fitness dezvoltat de Shirzad Chamine, profesor la Stanford și fondator al Positive Intelligence.