Când dragostea pentru doamna învățătoare devine o capcană. Pericolul din spatele „cultului personalității” la grădiniță și școală

Relația dintre un copil și primul său dascăl este una dintre cele mai emoționante și importante conexiuni din primii ani de viață. Cu toate acestea, linia dintre un atașament sănătos și o dependență emoțională periculoasă este surprinzător de fină. Tot mai mulți părinți încurajează involuntar un atașament disfuncțional față de educatoare sau învățătoare, transformând cadrul didactic într-o ancoră absolută fără de care copilul refuză să mai funcționeze. Specialistul în educație Delia Sandu explică de ce această practică afectează grav reziliența celor mici și cum putem evita trecerea de la o adaptare firească la un adevărat cult al personalității.

Tranziția copilului din mediul securizant al familiei către lumea largă a colectivității este un proces complex, încărcat de emoții intense atât pentru cei mici, cât și pentru părinți. În primele luni de creșă sau grădiniță, figura cadrului didactic devine un sprijin absolut necesar.

Totuși, ce se întâmplă atunci când acest sprijin temporar devine o dependență pe termen lung?

În practica educațională actuală se observă un fenomen din ce în ce mai frecvent: copii care refuză să intre în clasă dacă învățătoarea absentă este suplinită, copii care suferă în zilele de weekend pentru că nu își văd cadrul didactic sau părinți care folosesc imaginea educatoarei ca singurul instrument de persuasiune pentru a-și convinge copiii să meargă la școală.

Această dinamică, deși la prima vedere pare o dovadă de afecțiune și armonie, ascunde vulnerabilități profunde în dezvoltarea emoțională a copilului.

Iluzia stabilității absolute și riscul dependenței emoționale

Delia Sandu este specialist în educație, profesor de formare și antreprenor în domeniul educațional. Ea trage un semnal de alarmă ferm asupra modului în care adulții din viața copilului gestionează aceste etape de tranziție și avertizează că o raportare greșită la figura cadrului didactic poate crea suferințe inutile pe termen lung.

Analizând această realitate din perspectiva practicii sale, Delia Sandu explică problema primului tip de atașament greșit direcționat:

„Cea mai mare suferință pe care eu o am acum, în calitate de specialist în educație, este atunci când văd copii cărora li se promovează un atașament impropriu, un atașament bolnăvicios față de o altă persoană de referință, alta decât familia. Ok, mama și tata nu se schimbă, sperăm. La modul ideal, atât mama, cât și tata rămân în viața copilului pe tot parcursul vieții lui. Dar, pe de altă parte, ceea ce tu nu poți controla este educatorul, este învățătorul, sunt persoanele cu care copilul interacționează.

Hai că la prieteni poți să spui: „Uite, alegem să creăm niște contexte în care să ne întâlnim cu familia lui Ștefănel”, dar apoi ne-am supărat și alegem să nu mai creăm acele contexte.”

Nevoia de siguranță este fundamentală în primii ani de viață, iar mediul familial este cel care trebuie să ofere această constanță.

În momentul în care copilul este învățat să caute o stabilitate imuabilă într-o persoană din afara familiei — un cadru didactic care se poate schimba din motive administrative, personale sau profesionale în orice moment —, echilibrul său emoțional devine extrem de fragil.

Cum învățăm copiii să facă față schimbării

Misiunea principală a părinților în sprijinirea dezvoltării celor mici nu este aceea de a crea un mediu ferit de orice modificare, ci de a le oferi instrumentele interioare prin care să se adapteze la schimbările inevitabile ale vieții. Schimbarea unei educatoare, apariția unui cadru didactic suplinitor sau trecerea la un alt ciclu de învățământ nu ar trebui să declanșeze crize profunde sau refuz școlar.

Referitor la rolul părinților în construirea adaptabilității și la gestionarea propriilor anxietăți, specialistul în educație adaugă: „În primul rând, în primii ani de viață, evoluția copilului are ca fundament stabilitatea mediului său — foarte important — și cred că știm cu toții cât de mult înseamnă ca un copil să aibă rutine, să se păstreze activitățile, să se păstreze persoanele de atașament.

Însă de asta vorbeam, de flexibilitate. Cu timpul, noi, în calitate de părinți, trebuie să le oferim această superputere copiilor noștri, pentru că, dincolo de cadrul familial, noi nu vom mai avea apanajul de a păstra neschimbat contextul de dezvoltare al copilului.

Și atunci ce putem să facem? Putem să fim speriați că „vai, dacă se schimbă educatorul”, „vai, dacă nu-mi place educatorul și va trebui să-i schimb grădinița” sau „nu-mi place învățătoarea și va trebui să-i schimb școala”, sau atât mie, cât și copilului meu să-i dezvolt acele, nu știu, abilități, aptitudini care să-l facă să se replieze și să-și dezvolte reziliența sau să-și dezvolte această capacitate de a rezista la frustrare.”

Delia Sandu este de părere că, capacitatea de a tolera frustrarea și de a accepta că mediul exterior se află într-o continuă dinamică reprezintă o achiziție psihologică esențială. Când un părinte reacționează cu panică la posibilitatea schimbării dascălului, această anxietate se transmite direct copilului, accentuându-i sentimentul de nesiguranță și neputință.

De la etapa de adaptare la „cultul personalității”: Unde trebuie să punem limită

Sunt copii care nu merg la școală dacă învățătoarea nu este prezentă sau care suferă dacă vine ziua de vineri și în weekend nu-și mai văd învățătoarea. Copiilor trebuie să li se explică clar că învățătoarea nu este cineva din familie, ci o persoană aflată la școală responsabilă pentru educația lor și atât.

Este absolut firesc și sănătos ca în primele săptămâni sau luni de colectivitate cadrul didactic să reprezinte o figură de atașament secundară. În brațele educatoarei, copilul mic găsește alinarea de care are nevoie atunci când se desparte de părinți. Problematică devine însă prelungirea nejustificată a acestei etape de dependență și transformarea ei într-un unic mecanism de motivare.

Despre diferența dintre o perioadă normală de adaptare și greșelile de abordare care conduc la un cult al personalității, Delia Sandu detaliază:

„Nu este neapărat un lucru rău să aibă un atașament față de învățătoare, pentru că, până la urmă, ei au nevoie de alte persoane de atașament în afară de mama sau tata. Dar hai să nu facem din asta un cult al personalității, pentru că sunt enorm de mulți părinți care, în momentul în care întâmpină, să zicem, o rezistență din partea copilului („Nu vreau la grădiniță” sau „Nu vreau la creșă.”), ghici ce? Singurul apanaj este: „Hai la doamna educatoare. Vai, păi cum? Te așteaptă cu brațele deschise!”

Poți spune lucrul acesta pentru primele două luni, patru luni de colectivitate, când asta este etapa de adaptare. El are nevoie de o altă persoană de atașament care se află la grădiniță, respectiv la creșă. Și în brațele căreia căreia să-și găsească confortul, să se liniștească și să știe că este conținut.

Dincolo de aceste patru luni, hai să le depășim, pentru că, dincolo de aceste patru luni, apare jocul paralel, apar situațiile în care apar posibilele conflicte. Hai să îi dăm copilului și alte contexte de încadrare a acestei noi etape din viața sa.

Accentul de pe relaționarea cu doamna educatoare și doamna învățătoare este important să fie direcționat către relaționarea cu ceilalți, pentru că, de fapt, a merge la creșă, la grădiniță are un super rol principal: acela de integrare în colectivitate și acela de dezvoltare a unor aptitudini sociale și de însușire a unor norme sociale acceptabile.

Dar a nu se confunda lucrurile, pentru că e important să nu trecem dintr-o extremă — aceea de cult al personalității față de profesor sau față de educator sau învățător — în extrema denigrării („Lasă că știu eu mai bine!”).

Important este să înțelegem bine rolul pe care îl are educația: acela de a dezvolta, rând pe rând, în funcție de etapele de dezvoltare, inteligența emoțională, inteligența socială, inteligența academică, dar toate cu bună măsură. Și fără a crea dependențe.”, mai spune specialistul în educație.

Adevăratul scop al educației

Prezența la creșă, grădiniță și ulterior la școală nu are drept scop crearea unei legături exclusive între copil și cadrul didactic, ci deschiderea orizontului social al acestuia. Rolul dascălului este de a fi un facilitator al învățării și al socializării, un ghid care îi ajută pe copii să navigheze relațiile cu colegii de generație, să rezolve conflicte, să împartă resurse și să respecte reguli de grup.

Atunci când întreaga atenție a copilului rămâne captivă în relația simbiotică cu doamna educatoare sau învățătoare, procesul de socializare are de suferit. Copilul nu mai caută să își facă prieteni, nu mai explorează dinamica de grup și nu își dezvoltă abilitățile de negociere și cooperare cu ceilalți copii.

Echilibrul este cuvântul de ordine. Așa cum subliniază specialistul, evitarea cultului personalității nu înseamnă alunecarea în extrema opusă — cea a denigrării cadrului didactic sau a subminării autorității acestuia în fața copilului. Respectul față de profesie, recunoașterea rolului educațional și colaborarea matură între părinți și dascăli reprezintă pilonii unei educații sănătoase.

Educația echilibrată urmărește dezvoltarea armonioasă a inteligenței emoționale, sociale și academice, dar fără a crea dependențe artificiale. Învățându-i pe copii că învățătoarea este un ghid valoros în spațiul școlii, și nu o extensie a familiei sau un obiect de adorație absolută, le oferim șansa reală de a deveni adulți independenți, adaptabili și rezilienți în fața provocărilor vieții.