Povestea blestemului Didei Drăgan. “Lebăda Neagră” la 78 de ani

Pe pământ de vis, însămânțat cu creste, din Dâmbovița, Dida s-a aruncat, cu dorul ei, în curgerea Argeșului, pe al cărui mal, dintr-un fir de iarbă și dintr-o floare de colț, se născuse. Argeșul, cuprinzând-o cu dorul său, s-a grăbit să o ducă spre Dunăre, iar Dunărea, neputând să-i reziste, a preschimbat-o în propria-i voce, ivindu-se astfel Vocea Dunării. Ea a cutremurat continentul și a pus aur pe strada lui. Dar Dunărea nu se oprește.

Ea se varsă în Marea Neagră. Și acolo, în adâncul apei, Dida s-a preschimbat în Lebăda Neagră, de unde a ridicat aripi și a zburat peste oceane, purtând cu sine cântecul, necuprins și cuprins, până-n Țara Soarelui Răsare și a florii de cireș. Acolo, s-a scris că s-a metamorfozat în privighetoarea civilizației. Și s-a coagulat, fără să se confunde, cu păsările paradisului, care veneau din Țara Muntelui Trandafiriu de Gheață.

Povestea blestemului Didei Drăgan

Împreunându-se cu alte mituri, ea a devenit un rug aprins, fără a înceta, însă, să fie o lebădă si pasărea inspirației poetice. Antinomic, legenda ei ține și de faptul că poate fi apă, floare, flacără, pasăre și altele în același timp, așa cum, nelipsind din Țara Dorului, care armonizează Răsăritul cu Apusul, călătorea unde voia, descoperind până și secretele de pe alte planete.

Odată, când a ținut concertul Pământului împreună cu Steaua Nordului, se spune că, fără să vrea, a căpătat o mantie de fier și a devenit preoteasa muzicii. Alții spun că, gustând dintr-un potir pe care, din adâncuri, din străfunduri, i-l oferise Luceafărul, a devenit fiica Poeziei. Iar lumea vorbește despre multe alte întâmplări netâlcuite. Se crede că ele se pot descoperi doar din șuvițe de copac, la domolul de lună dintre hotarele anotimpurilor.

Dida Drăgan & Aurelian Andreescu, 1977

După o vreme neștiută, Dida, cunoscând glasul stelelor și integrând în sine mai multe galaxii, când, în afara timpului, s-a așezat pe-o margine de lună, dintr-un zvon de lumină, a spus: „Greu se mai fac oamenii oameni.” Apoi, uitându-se cum și stelele se sting și auzindu-le cum plâng pierzându-se, și-a dat seama, cu tristețe, că sunt și iubiri ce au soarta stelelor.

„Doamne, ce a ajuns viața mea?”, a strigat atunci, clătinând stâlpii cosmosului și crăpând bolta tăcerii. În acel moment, se crede că Dida a prelins o lacrimă de stea care a reaprins stelele stinse și a făcut un legământ pentru a rupe în două pâine nouă. Rămasă fără întrebare, s-a uitat spre o corabie plutitoare, Pământul, și agățându-se de o rază, a alunecat spre nor și a răzbunat iubirea. Cronica necuvintelor a înregistrat atunci că, într-o clipă cât o viață, în care nu se mai cunoștea ceasul lumii, cu puțin înainte să se reîntregească în ipostasul Vocii Dunării, ea a deschis, cu toată ființa ei, ceea ce nimeni nu mai reușise: poarta soarelui.

Știind că-i va fi ușor și greu, Dida a spus lumii: „Reaprindeți candela!”. Până în zilele noastre, ea crede că soarele zărilor trebuie să răsară pentru buni și răi, până-n cea din urmă zi. Întoarsă cu totul în leagănul său, aceeași Dida, născută dintr-un fir de iarbă și o floare de colț, îndeamnă, prin ochii ploii, să nu lovim nicicând un porumbel și să ocrotim copacii înfloriți. Minunată fiind, și acum mai întreabă lumea: „Cine crede în minuni?”

“Lebăda Neagră” la 78 de ani

Ea a luat flori din pădure, dintre mii de buruieni, și le-a dat ce niciodată n-au avut. Le-a dat lumina zilelor. Își privește florile ca pe visul ei care s-a întrupat în ele și, ca într-un vid, dintr-un alt timp venit, Dida Drăgan ne dă și nouă viață. Se apleacă să ne petreacă, să ne prefacă și să ne desfacă, uluindu-ne cu vocea ei și cu personalitatea pentru care și marii poeți, ca să o poată admira și asculta, s-au oprit din scris. Nefiind niciun premiu care să corespundă cu ea și să să-i răsplătească spiritul, unul dintre ei i-ar fi dăruit și Oscarul.

Dida Drăgan e născută să cânte. Prin vocea ei, a cuprins necuprinsul și a trudit la o comoară ce nu a putut fi adusă în lume de alții. Aceasta este opera sa. Povestea fără final a Didei continuă cu strigătul ei în care, obligând orice audiență, fără rezerve, nici chip, nici nume, melodiază: „Să mă iubești.”

Ea este regină peste rock, pop, folk, jazz și doină. E vocea care nu se sfârșește, pentru că, asemenea rugăciunii, rămâne pretutindeni în același timp și nu se epuizează. Deși nu-i deodată cu Dunărea și nici nu vine din același loc, este Vocea Dunării, care se varsă în marea de oameni și care le concretizează simțirile, le potolește setea. Mă simt copleșit să știu că acest întreg univers artistic, ce se numește Didina Alexandra Drăgan, s-a născut la 10 km distanță de mine, pe malul Argeșului. Și, totodată, sunt binecuvântat că am ocazia să cunosc această legendă vie și să o integrez în viața proprie.

Odată cu toamna, s-a născut glasul ei, veșnic tânăr și nefrânt

În fiecare an, când pleacă iar cocorii, suntem bucuroși să-i spunem „La mulți ani!” Didei, care pășește printre noi cu smerenie și cu discreție, care ne-a convins că muzica vine de la Dumnezeu și se întoarce la Dumnezeu. Care a arătat că strădania fără talent este doar o impresie și că muzica, arta, se face cu sufletul în palmă și se alege-n taină cu același dor, în orice vreme.

În Codexul Melodiei, care se deschide rar, din secol în secol, se spune că nu a ajuns-o nimeni vreodată și că nu o va ajunge cândva. Se vorbește chiar de un blestem în care cine-ar spune că atinge vreodată ce Dida a atins în limba ei, acea voce ar deveni ridicolă și caraghioasă. Și Dunărea ar amăgi-o.

foto: arhiva personală