Cum arată acum viața actorului Constantin Zamfirescu, aka Gogoașă, după operația de cancer: ”M-am născut să fiu un luptător”

Gogoașă din serialul “Trăsniții” nu a avut o viață tocmai roz! Presărată cu multe necazuri și provocări, aceasta i-a cam dat bătăi de cap încă de la naștere însă până acum pare că a ieșit învingător! Zamzu, cum i se mai spune, a povestit exclusiv pentru Ciao.ro, cum este acum, cum se simte și cum a trecut peste tot ceea ce i s-a întâmplat!

Ați avut câteva cumpene în viață și ați reușit să treceți cu putere și încredere peste ele! De unde văluați energia și cum sunteți acum?

Sunt un om cu o mentalitate pozitivă. Am o oarecare cultură ezoterică și știu și înțeleg că tot ce mi se întâmplă nu este aleator, este un destin și pentru asta nu trebuie să mă lupt împotriva lui, împotriva destinului și mai mult decât atât trebuie să-l îmbrățișez, să trec mai departe, depășind cu bucurie și optimism toate încercările vieții pentru că am o familie frumoasă pentru care nu trebuie să renunț sau să cedez în fața niciunui obstacol. Una caldă, una rece, așa transformi fierul în oțel. Privesc întotdeauna în jumătatea plină a paharului. Am un optimism molipsitor și foarte mulți dintre cei care mă întâlnesc mă laudă pentru asta, spunând că le-am ridicat moralul.

În luna octombrie a anului trecut ați fost operat de cancer! Cum ați aflat despre această boală și cât de repede ați acționat și ajuns la doctor? Cum s-a întâmplat?

Totul a început acum 11 ani și ca într-un joc de domino, lucrurile au ajuns până astăzi să se rezolve legat. Acum 11 ani am creat primul meu decor de tort. Fiul meu cel mic, David Cristian, mi-a cerut să-i fac, dacă pot, pe tortul de aniversare a celor șapte ani, mașina din desenul animat Cars. Mi-a ieșit foarte bine și de atunci și până astăzi am creat peste 300 de torturi. Așa am ajuns să primesc o comandă pentru o familie pe care nu o cunoșteam, familia Michelle și George Doca. I-am cunoscut în ziua în care le-am dus tortul. M-au recunoscut de la televizor și ne-au invitat să rămânem la masă, eu și soția mea. Ca de fiecare dată, împreună, pentru că eu fac doar decorurile de tort, iar ce se servește este munca soției mele. Am socializat, le-am cântat la chitară și povestind prin câte am trecut, l-am impresionat pentru puterea cu care am depășit momentele grele. Domnul Doca este patronul unei clinici private și m-a invitat să fac niște analize gratuite în clinica sa. La două luni după această întâlnire, domnul Doca a găsit o fereastră în programul clinicii, de altfel foarte aglomerată și m-a invitat să fac gratis un pachet complet de analize de bază. Așa mi-a fost descoperită tumora care creștea pe tăcute pe rinichiul drept. Semnele nu erau deloc pozitive și a făcut demersurile ca să pot avea un răspuns exact cât mai curând. După confirmarea prezenței maligne, printr-un CT, în mai puțin de o săptămână eram testat Covid și internat la Spitalul Carol Davila. Totul a decurs foarte rapid și am fost operat laparoscopic de chiar medicul care mi-a descoperit tumora, tânărul doctor Mihai Dumitrache.

Cum sunteți acum? V-ați refăcut complet? 

Sunt de la foarte bine în sus. Moralul la maxim, optimismul în parametri. Sunt ok, activ, muncesc, dar o fac cu grijă. Mai am doar un rinichi și asta presupune atenție și ceva program alimentar și de somn. Cât despre lichide…la greu. Trebuie să hipertrofiez rinichiul sănătos (adică să crească în dimensiuni).

Ce restricții aveți de la medici și ce tratamente urmați cu sfințenie? Mergeți des la control?

Spectrul alimentar mi s-a limitat drastic. Tot restul vieții am să “pasc gazon”. Adică verdețuri. Și nu toate. Datorită faptului că organismul meu a dezvoltat o tumoră malignă este probabil să mai poată recidiva, iar proteină animală este cunoscut că hrănește celulă tumorală, Motiv pentru care nu mai am voie să consum carne, doar foarte puțin și rar piept de pui sau curcan și pește. Cât despre tratamentul medicamentos, aici lucrurile stau foarte bine, pentru că oricum sunt împotriva medicamentelor. Nu am medicație de chimioterapie și nici radioterapie. Tipul de cancer pe care l-am avut, Carcinom cu celule renale, nu răspunde la niciun fel de tratament standard pentru cancer. Ca o glumă, am scăpat de riscul de a-mi cădea părul. Bineînțeles că sunt înregistrat la un medic oncolog și că din șase în șase luni trebuie să fac câte o investigație.

Cât de norocos vă simțiți acum?

Foarte! Am tot ce-mi trebuie să fiu mulțumit. Printr-un joc de întâmplări, muncă și dedicație, am reușit să ajung în fața dumneavoastră, fie pe scenă, fie la televizor și să vă transmit din bucuria și fericirea mea. Am o familie minunată, mare. Avem patru copii, două fete și doi băieți, în ordinea vârstelor, Omar 26, Luiza 25, David 18 și Sara 16 ani. Mai avem și cinci motani, toți din rasa Persian, din genul tamponați în bot, toți eunuci, că le-am “tuns icrele”, născuți obosiți, cu “sânge albastru”, care nu prea stau la mângâiat, de genul: “Mă lași…?” Casa plină, ca shaorma, cu de toate. Și sunt sănătos…în parametri. Mai sunt destule lucruri pe care doresc să le fac și pentru treaba asta mă trezesc în fiecare zi, plin de optimism molipsitor.

Cui îi sunteți recunoscător pentru faptul că sunteți bine acum?

Multora. Domnului George Doca, patronul clinicii unde am făcut investigațiile, domnului doctor Mihai Dumitrache, medicul care mi-a descoperit și extirpat rinichiul invadat de tumoră, domnului comisar șef Apostol de la Poliția Capitalei care mi-a facilitat obținerea într-un timp record de rezervă de sânge pentru intervenție, tuturor celor care au răspuns mesajului de ajutor pe care eu și colegii mei de trupă l-am postat pentru donarea de sânge, reușind în felul ăsta să se colecteze mult mai mult sânge și din toate grupele, ajutând indirect alți pacienți, întregii echipe de medici ai Spitalului de Urologie Carol Davila, prietenilor, mulți, cunoscuți și necunoscuți care m-au sprijinit atât moral cât mai ales material și nu în ultimul rând familiei mele. Cu siguranță, am uitat pe cineva și chiar dacă nu se regăsește în rândurile mele, se vor regăsi în gândurile mele până la adânci bătrâneți. Vă mulțumesc tuturor.

V-a fost vreodată teamă de moarte? Ați simțit că nu mai puteți continua din cauza stării de sănătate?

Nu există om pe lumea asta care să nu se teamă pentru viața sa. Cine spune altfel, ori este mincinos și lăudăros, ori este nebun. Și cum nebun nu sunt, recunosc, fără rușine sau jenă că da, mi-a fost teamă pentru viața mea, dar mai ales pentru ce aș lăsa nerezolvat în urmă.

M-am născut să fiu un luptător. Nu mi-a fost bine din chiar primul moment în care am venit pe lume, dar nici atunci nu am renunțat așa cum nici astăzi și nici în viitor nu o voi face. Răspunzând întrebărilor dumneavoastră, realizez că nu am avut o viață liniștită, plină doar de fericire și că am muncit din greu să obțin și să realizez toate câte le-am făcut până astăzi. Învățat în felul acesta, nu mă pot schimba.

Care sunt cele mai mari complexe pe care le-ați avut în viața asta?

Complexe nu! Nemulțumiri că nu pot face ceva, da! Cânt la chitară, chiar dacă am hemipareză spastică pe partea dreaptă, dar mi-aș fi dorit să pot cânta la pian. Nu am putut juca fotbal cu prietenii de la bloc, dar am practicat arte marțiale, ignorând unele incapacități. Am fost dăruit cu voce, talent la desen și modelat, iar toate astea au fost cu mult pe plus față de restul lucrurilor pe care nu le pot face. Am 55 de ani și încă mai învăț să fac multe, pentru că le vreau făcute bine, în detaliu, iar eu sunt un soi de MiniTehnicus dedicat.

Ați avut o viață presărată cu necazuri! V-a murit o fetiță, Anastasia, iar Sara s-a născut cu o tumoră! Ea cum este acum?

Din păcate, pot spune că Sara are complexe. Datorită faptului că s-a născut cu această hipertrofierea a vaselor limfatice care îi străbate obrazul drept și buza superioară dreaptă, formând o tumoră benignă, liniile feței nu sunt simetrice, iar Sara este la vârsta la care simte acut asta. Oamenii care n-au trecut prin greutăți nu înțeleg și nu aprobă asta. Cataloghează și resping foarte ușor, rănind un suflet și așa destul încercat. Dar sper să fiu un bun exemplu și pentru copilul meu, nu numai pentru voi, și Sara mea să-mi calce pe urme. Deja o face. Din dorința de a ascunde, și-a dezvoltat o capacitate excelentă de a face machiaje și tatuaje. Moștenește talentul meu la desen și asta mă bucură pentru că am un discipol căruia să îi transmit mai departe cunoștințele mele.

Cum e ca părinte să îți vezi copiii suferind?

Greu. Dar fiecare părinte, mai mult sau mai puțin, a trecut prin stări de disperare, de neputință și de lacrimi pentru copilul său. Poate nu sunt eu cel mai în măsură să dau exemple. Cu siguranță există oameni care suferă și astăzi cu mult mai greu pentru copiii lor. Când devii părinte, nu îți mai aparține în totalitate, poate un 5 la sută. Restul devine o dedicație pentru tot restul vieții, ca pruncul tău să fie bine. Că nu se întâmplă asta, disperarea poate pune stăpânirea pe orice părinte. Dar nu trebuie să uităm că panica este jumătate din boală, iar optimismul este jumătate din vindecare.

Zamzu sau Gogoașă nu este doar actor! Povestiți-ne puțin, vă rog, despre pasiunea pentru cofetărie și despre torturile pe care le faceți! Cum a început dragostea pentru dulciuri?

Cred că am răspuns la întrebarea asta. Am combinat două lucruri. Bucuria de a face un cadou unui copil și plăcerea de a modela. Am învățat să fac asta cu plastilină, dar un personaj de desene animate modelat în zahăr este cu mult mai…dulce.

Acasă gătiți des? Care este felul dvs de mâncare preferat?

Gătesc doar 5% din câte se mănâncă în casă, pentru că Gabriela, soția mea, este o perfecționistă. Gătește excelent, dar este și exigentă cu curățenia și nu mă lasă prea des în bucătărie, motivând că fac multă dezordine. Dar există o regulă de ani de zile, eu sunt cel care prepară maioneza, piftia, salată de boeuf, ouăle umplute și chiftelele. În rest, banalități de genul un mic dejun, sunt la ordinea zilei. Felul meu preferat sunt sarmalele cu mămăligă, dar lista e lungă și mare, ca burta mea. Din păcate, în urma cancerului prin care am trecut, mi-am pus poftă în cui. Nu vă ascund că o să mai ciugulesc, dar am să fac ca vrabia. Piu-piu!

Ați lăsat “Trăsnițîi” în spate și v-ați făcut altă trupă de comedie, Sabotorii, cu Americanu’ și alți colegi. Cum merge și ce spectacole pregătiți în continuare pentru fanii dvs?

După 25 de ani de televiziune, am revenit pe scenă. Este minunat. Plăcerea de a vedea și de a auzi publicul este imensă. Comedia se face cu răsplată. Dacă nu ai public care să râdă, este foarte greu, iar acum, de când am revenit pe scenă, retrăiesc momentele în care eram răsplătit pentru poanta bună pe care o spunem, iar la final de spectacol, eu și colegii mei să primim aplauzele, binemeritata hrană pentru sufletul artistului. De trei ani și jumătate de când am ieșit din televiziune, împreună cu colegii mei, Melian Cerchez, regizor, Cătălin Marin și Lavinia Stoica, actori, am pus pe picioare trupa Sabotorii. Am creat în acești ani destule materiale video pe care le postăm pe canalele noastre de Facebook, YouTube și Instagram. Cât despre spectacole de scenă, avem doar comedie. Comedia se face cel mai greu, dar la asta ne pricepem cel mai bine. Spectacolele noastre au fost foarte bine primite în toată țara, având, înainte de pandemie, multe contracte pe care, din păcate, nu le-am mai putut onora. “Păzea că vine Apocalipsa”, comedie în patru acte, “Lupul, capra și scufița”, spectacol pentru copii… și nu numai, “Astă seară râdem în familie”, spectacol de revistă, seri de Stand-up Comedy și muzică de petrecere. În jurul acestui nucleu am adunat prieteni vechi și noi, artiști cu care colaborăm de ani de zile.  Îl avem alături și pe fostul meu coleg din Chestiunea Zilei de la ProTv, Emil Mitrache alias Americanu.
Mai avem destule spectacole în pregătire și sperăm că pandemia care ne-a pus în colț pe coji de nucă să nu țInă cât îi veacu’.

Cât de bogat este Gogoașă?

Cu o casă plină, famile mare, mă simt avut. Am  ceva rate la sănătate și un cont ce-mi seamănă. Chel. Dar moral, sunt multimiliardar și sufăr de o boală grea. Am Pandemie de Veselie. E incurabilă și se ia.