Copilul perfect de la școală. Un specialist atrage atenția. Ce poate ascunde, de fapt, comportamentul celui care nu deranjează niciodată

„Este cuminte, ascultă și nu am avut niciodată probleme cu el.” Pentru mulți părinți, o astfel de descriere venită din partea educatoarei sau a profesorului este una dintre cele mai liniștitoare vești. Copilul nu întrerupe, nu se ceartă, respectă regulile și face ceea ce i se cere.

Dar ce se află în spatele acestui comportament?

Un specialist în educație atrage atenția că, în anumite situații, ceea ce pare a fi disciplină exemplară poate ascunde o teamă pe care adulții nu o observă: frica de a greși și nevoia permanentă de a primi aprobarea adultului.

Delia Sandu, profesor de formare și antreprenor în educație, explică faptul că un rol important îl are reacția adultului atunci când copilul nu reușește din prima.

„Este absolut esențială reacția unui profesor atunci când un copil greșește. De ce? Pentru că el, dacă este condamnat, dacă este corectat, înseamnă că va avea un curaj din ce în ce mai scăzut pentru a încerca din nou”, explică Delia Sandu.

Când copilul nu creează probleme, dar nici nu își permite să greșească

Un copil liniștit poate fi pur și simplu un copil liniștit. Unii copii sunt mai retrași, alții respectă regulile fără dificultate, iar alții se adaptează foarte ușor mediului școlar.

Nu orice copil care nu deranjează trebuie privit cu suspiciune.

Diferența apare atunci când comportamentul este determinat de teama de a nu-l dezamăgi pe adult. Copilul poate ajunge să urmărească permanent reacția profesorului și să își adapteze comportamentul astfel încât să nu iasă niciodată din ceea ce consideră că se așteaptă de la el.

Delia Sandu atrage atenția că părinții nu ar trebui să interpreteze automat absența problemelor ca pe dovada că totul este perfect.

„Este chiar greșit să ne imaginăm că avem un copil cu minte dacă nu auzim nimic de rău de la doamna educatoare. Asta nu înseamnă ceva bun neapărat, înseamnă că este un copil care nu ridică probleme, un copil care caută să fie cât mai mult pe placul educatorului, profesorului și căruia îi este frică să greșească”, spune Delia Sandu.

Din exterior, un astfel de copil poate părea modelul elevului ideal. Respectă regulile, nu întrerupe ora, nu intră în conflicte și răspunde atunci când este solicitat.

Însă aceeași conduită poate avea motivații foarte diferite.

Atunci când teama de greșeală devine mai puternică decât dorința de a încerca

Greșeala face parte din procesul de învățare. Copilul trebuie să poată răspunde greșit, să formuleze o idee care nu funcționează, să încerce o soluție nouă și să descopere ulterior unde a greșit.

Pentru copilul care se teme foarte mult să nu dea un răspuns greșit, însă, situația se poate transforma într-o alegere între a încerca și a evita riscul.

Iar cea mai sigură variantă poate deveni, în timp, să nu încerce.

Această teamă nu este întotdeauna ușor de observat. Nu se manifestă neapărat prin plâns, refuz sau anxietate vizibilă. Uneori, copilul continuă să fie liniștit și obedient tocmai pentru că încearcă să elimine orice situație în care ar putea greși.

Problema poate apărea atunci când acest mecanism începe să îi influențeze inițiativa.

„Această frică de greșeală poate ulterior să ducă într-o frică de a lua inițiativa, de a dezvolta, de a crea și, în general, frica de a fi văzut”, spune specialistul în educație.

Astfel, copilul poate învăța nu doar că trebuie să găsească răspunsul corect, ci și că este mai sigur să nu se expună atunci când nu este sigur de el.

Profesorul poate influența felul în care copilul privește greșeala

În orice clasă apar greșeli. Un elev poate răspunde incorect, poate interpreta greșit o cerință sau poate propune o soluție care nu funcționează.

Corectarea este parte firească a procesului educațional. Important este însă și modul în care adultul reacționează.

Copilul poate înțelege dintr-o corectare că a făcut o greșeală și că are ocazia să învețe ceva din ea. Într-un alt context, poate ajunge să perceapă greșeala drept ceva ce trebuie evitat cu orice preț.

Diferența este importantă.

În primul caz, copilul poate fi încurajat să mai încerce. În cel de-al doilea, poate deveni preocupat să ofere exact răspunsul pe care crede că profesorul îl așteaptă.

Iar în timp, dorința de a descoperi, de a pune întrebări sau de a propune idei proprii poate fi înlocuită de nevoia de a nu ieși din tiparul considerat „corect”.

Nu orice copil cuminte este un copil speriat

Mesajul specialistului nu înseamnă că părinții ar trebui să se îngrijoreze de fiecare dată când aud că fiul sau fiica lor este „cuminte”.

Un copil poate fi disciplinat, liniștit și respectuos fără ca în spatele comportamentului să existe o teamă.

Întrebarea importantă este dacă acel copil se simte suficient de în siguranță pentru a spune „nu știu”, pentru a pune întrebări, pentru a propune o idee diferită și pentru a încerca ceva chiar dacă există posibilitatea să nu îi iasă.

Pentru că un copil poate respecta regulile și, în același timp, să aibă curajul de a se exprima.

Semnalul de atenție apare atunci când comportamentul „perfect” este construit în jurul fricii de greșeală și al nevoii de a primi permanent aprobarea adultului.

În acest caz, ceea ce pare din exterior un avantaj — un copil care nu deranjează niciodată — poate ascunde o dificultate care nu se vede imediat: teama de a fi observat atunci când nu este perfect.

foto: colaj ciao.ro