Trupa Fără Zahăr: „Suntem un apărățel care se bagă într-o priză numită public. Scena este un loc foarte bun să te ascunzi”

Pe 22 mai cântați la Suceava, apoi la Iași, pe 3 iulie la Brezoi Folk. Pe 28 mai cântați la Sibiu, a doua zi la Mediaș. Acum mergeți la Ploiești. Petreceți mai mult timp în mașină decât pe scenă?

Bobo Burlăcianu: Chiar în momentul în care dau acest interviu noi suntem în mașină, mergem din Iași la Ploiești. Conduce Bobi. Ca să-ți răspund, în ultimii trei ani, după pandemie, nivelul cererii de concerte a crescut foarte mult. La momentul actual eu fac cam 5000 de kilometri pe lună. Mă duc des la revizii.

Bobi Dumitraș: După Ploiești, mergem a doua zi la Cluj și a treia la București. Recent am cântat și la Festivalul Bujorului din Mureș, la Castel, și a trebuit să plecăm la șase dimineața din Craiova să cântăm la ora  12 la Bujori. După care a trebuit să ajungem la Săcele, în aceeași zi. De obicei mergem cu o singură mașină. Însă la aceste concerte am mers cu două mașini pentru că în joia de dinaintea Craiovei, Bobo a mai avut un spectacol cu Ada Milea în Sibiu. Așa că voi fi din nou eu și cu podcast-urile mele pe drumuri de 8-9 ore.

Tot de drumuri și de mașini vă leagă și o poveste interesantă cu Ducu Bertzi, când erați foarte, foarte la început.  

Bobi Dumitraș: Se întâmpla undeva în 2003, când Fără Zahăr încă nu lansase primul album, era doar înregistrat. Eu încă munceam în Iași, într-o benzinărie. Și-n ziua aia, dimineață, după un eveniment la Iași, apare Ducu cu oboseala de artist de a doua zi și în timp ce își plătea el benzina, rula pe fundal primul album Fără Zahăr cu mine la casa de marcat. Și Ducu mă întreabă: cine cântă aici? Zic:

• Eu!
• Hai mă, cine cântă aici?
• Eu și cu un prieten!
• Mă, voi cântați asta?

Și-a luat omul cafeaua, și-a lăsat mașina la spălat și a stat până a ascultat tot albumul. Mi-a spus:

• Mi-a plăcut foarte mult și cred sincer că o să mai văd din nou!

Și în momentul în care ne-am lansat, Ducu ne-a invitat în foarte multe festivaluri pe care el le organiza. Bineînțeles, cu pauze pentru că este greșit să vrei să fii invitat an de an. Până și absența ta într-un festival contează. La modul pozitiv.

 

Tu ce făceai la benzinărie, ce lucrai?

Bobi Dumitraș: Eram șef de tură. Primeam marfă, carburant, mă ocupam de descărcarea carburantului, de acte. Și, în paralel, încasam pe casa 2, atunci când casa 1 era prea aglomerată. Avantajul la benzinărie era că se lucra în două module. Practic pe lună, 15 zile erai liber. Și alte 15 înnebuneai muncind 12 cu 12 non-stop.

Și nu ți s-a părut providențială întâlnirea?

Bobi Dumitraș: Să știi că e prima oară când primesc această întrebare. Cred că într-o dimineață l-a trezit Dumnezeu pe Ducu Bertzi și i-a spus:

• Bă, Ducule, du-te să alimentezi fix la benzinăria aia unde o să asculți o muzică bună!

Ni s-a mai întâmplat ceva providențial în timp ce munceam. Marele maestrul al umorului scris, Cornel Udrea, ne-a văzut cam cu un an înainte la un festival studențesc de satiră și umor la Târgu-Mureș, în care s-a rupt sala de râs și de aplauze. Apoi în anul următor, când noi încă nu eram lansați, cred că în 2003, Cornel Udrea ne-a invitat la un festival la Zilele Culturale Siret. Deci fără să fim lansați, el a avut încredere în noi, ne-a invitat și ne-a plătit ca pe niște profesioniști să cântăm într-o perioadă în care Fără Zahăr căuta curaj.

Voi ce sunteți până la urmă, umoriști sau muzicieni?

Bobi Dumitraș: Muziceni în sensul pur al cuvântului nu suntem. Că nu avem studii superioare de muzică. Și nici cărți de umor sau confirmări oficiale prin ceva diplome că am fi umoriști. Noi suntem niște performeri care au pus comedia pe muzică.

Bobo Burlăcianu: Eu, muzician. Umorist nu sunt deloc. Capabil cu umorul este Bobi. Mie-mi ies foarte rar chestii și în urma unui efort foarte mare. Bobi face asta fără efort, natural. Eu trebuie să mă gândesc și să lucrez mult la o glumă până să fiu mulțumit. Sunt piese pe care le-am compus în doi ani. Bine, nu am lucrat zi de zi, am lăsat să se așeze. Nu am deadline, nu mă grăbește nimeni, nu forțez nimic. Creația nu trebuie forțată. Dar trebuie muncită.

Ce vă inspiră cel mai mult?

Bobi Dumitraș: Realitatea cotidiană. Anul trecut am scris un cântec despre interdicția de a pune carne de vită în salata Boeuf. Dar pentru a deveni cântec trebuie să reușesc să o distorsionez la un nivel în care să apară și umor. Am scris și un cântec în care ursul își cere scuze pentru conflictele pe care le are cu oamenii. Nimic din ceea ce cântăm noi nu este o fotografie a realității. Este o caricatură sau o distorsionare, pentru că de multe ori facem fracturi de logică în mod intenționat, să creăm umor.

Cât de mult vă hrănește lucrul ăsta, faptul că lumea râde la ce vreți voi să râdă?

Bobi Dumitraș: Enorm, pentru că noi avem mare nevoie de conexiune. Efectiv, suntem un apărățel care se bagă într-o priză numită public. În primul rând trebuie să-ți faci un scop din asta. Eu am putut să mi-l fac pentru că lângă mine se află un om cu o voce extraordinară, un artist absolut, ceea ce mie îmi dă timp să ies din personaj și să caut conexiunea. Pentru că, de fapt, uite, Fără Zahăr este un cuplu de artiști dintre care unul, pe nume Bobo, cântă și își interpretează personajele din cântece. Iar șoferul lui, adică eu, Bobi, are tot timpul din lume să comunice cu publicul.

Bobo Burlăcianu: Pentru mine scena este un loc foarte bun să te ascunzi. Eu sunt, de fapt, introvertit, am fost un adolescent foarte, foarte timid. Vin dintr-o cultură care m-a învățat să pun “capu jos”. Sunt un tip trist și foarte serios defel. Nu sunt sufletul petrecerii, niciodată n-am fost. Am fost obișnuit așa, crescut așa, să fiu marginal, să stau de o parte, să nu mă bag în seamă. Pe strategia mea de supraviețuire, ce m-a învățat viața a fost să încerc să mă fac că nu exist, practic. Știu că așteptările sunt ca eu să fiu un tip foarte haios și mereu înșel aparența asta. Oamenii sunt surprinși că sunt serios.

Și atunci cred că am ajuns pe scenă tocmai pentru că acolo poți să porți măști, ca actor. Pentru că scena, deși te scoate în fața publicului, te ascunde în sensul în care acolo nu mai ești tu, personal. Ești un personaj. Și, în calitate de personaj, poți să face orice. Poți să fii cum vrei tu.

Dar dacă totuși urci pe scenă, timid fiind, asta înseamnă că ești un tip curajos, nu?

Bobo Burlăcianu: Nu, deloc. La mine scena n-a venit din curaj, ci din curiozitate. Am fost curios, foarte curios să descopăr, să aflu cât pot să fac. Hai să încerc… așa am ajuns la colaborarea cu Ada Milea. Dar hai să încerc să fac și muzică de teatru. Hai să încerc să fac și regie de spectacol de teatru. Hai să încerc și să joc. Hai să încerc și să cânt. Curiozitate. Curaj n-am avut niciodată.

Ce vă face fericiți în cariera voastră muzicală?

Bobi Dumitraș: Eu sunt extrem de fericit cu ceea ce fac din ziua în care am înțeles că nu voi fi niciodată Dan Bittman, Ozzy Osbourne sau Mircea Baniciu. De când am înțeles că eu sunt Bobi Dumitraș și voi fi fericit cu mine cât timp voi căuta tot timpul să găsesc cea mai bună variantă a mea.

Bobo Burlăcianu: Pe mine fericit mă face reacția publicului. Bucuria oamenilor că suntem acolo, că simțim aceeași emoție. Se creează o energie și o vibrație o oră jumătate sau două ore, încât parcă mă țin, așa, undeva la 10 centimetri deasupra scenei. E înălțător și copleșitor în același timp.

Cum îți poate aduce atâta fericire faptul că te conectezi cu niște oameni pe care nici nu îi cunoști?

Bobo Burlăcianu: Pentru că în celelalte meserii la sfârșitul zilei de muncă nu pleci acasă în aplauzele colegilor.  Ar fi foarte mișto să fie așa, când ți s-a terminat programul la birou, toți colegii să îți zică: “Bravo, băăă, ce bine ai muncit azi! Ți-ai făcut bine treaba!”. Ei, noi avem parte de asta la sfârșitul zilei de muncă. Niște oameni ne aplaudă și ne zic: „Ce mișto mi-ai făcut ziua!”

Care parte din voi care nu ajunge niciodată pe scenă?

Bobi Dumitraș: Există grijile noastre, există tristețile noastre cotidiene, există uneori și bucurii personale pe care nu ai cum să le iei pe scenă. Avem vieți de oameni normali, uneori probleme în familie. Poate avem seniori bolnavi, poate avem animăluțe care și-au rupt o unghie. Uite, nici pe pisici nu le iau cu mine pe scenă.

Bobo Burlăcianu: Pe scenă eu m-am simțit în toate felurile. M-am simțit și stingher, m-am simțit și semizeu. Am trăit foarte multe sentimente și emoții și n-am  încercat niciodată să le maschez. Mă gândesc că teoretic ar trebui să maschez niște lucruri care nu-s ok pentru mine, să nu le arăt pe scenă. Dar n-am vrut să-mi ascund nici timiditatea, prefer așa. Nu vreau să ascund părți din mine.

Pot să te întreb dacă Bobi e cel mai bun prieten al tău? Sau nu e bine să te întreb?

Bobo Burlăcianu: Orice relație necesită… atenție, dacă îi spunem muncă, înseamnă că e ceva nasol. Necesită atenție. Bobi știe cele mai multe despre mine, vin spre el cu lucruri emoționale, personale, intime, pe care nu știu să le gestionez. Asta face cel mai bun prieten. Omul care e acolo să te susțină, dar să împărtășească și bucuria cu tine. Acum, am vrut să montez eu pe pereții dormitorului niște plăci decorative care să imite stânca de peșteră.

Pentru că Bobby e foarte pasionat de chestii de reparat, l-am rugat să vină să mă ajute. Asta s-a întâmplat nu mai departe de acum o săptămână, două. Mi-a luat două zile să lucrăm împreună, să lipim acele plăci. A ieșit minunat. Și acum dorm în grotă, hahaha.

Nu v-ați certat niciodată?

Bobi Dumitraș: Nu, nu prea. Avem o constituție nescrisă a proiectului, niște principii pe care le respectăm și care preîntâmpină frustrări și conflicte. Avem praguri dincolo de care nu trecem. Și suntem capabili să renunțăm la bucățele din libertatea personală pentru confortul celuilalt.

 

La voi e ce e mai puternic, prietenia sau parteneriatul artistic, ce ați salva din acestea două?  

Bobi Dumitraș: După atâția ani, nu mai putem disocia prietenia de parteneriatul artistic. Și toate de fapt au la bază ideea de respect reciproc. Respect reciproc al libertății celuilalt. Să-ți explic. Au fost cazuri în care ideea muzicală a unuia nu a plăcut suficient celuilalt. Așa că, celălalt ori a modificat-o până în momentul în care i-a plăcut și partnerului, încât să creadă în ea, ori a renunțat de tot la idee.

Pe 2 august veți cânta din nou la Festivalul Național de Muzică Folk Vama de la Munte fondat de Ducu Bertzi, care se ține în localitatea Vama Buzăului din Brașov și se află deja la a șaptea ediție. De ce ați ales să reveniți?

Bobo Burlăcianu: Faptul că îl aveam pe malul unui râu, la marginea pădurii, un deal acolo, de fiecare dată când am ajuns, mi-am luat un pic de timp și m-am dus în spatele scenei și m-am urcat pe deal, m-am plimbat, am ajuns într-un luminiș și m-am întors înapoi, mi-am făcut liniște, eu cu mine, în capul meu. Am mai remarcat și merchandise-ul, localnicii care au locul lor la Festival unde își vând produsele tradiționale.

Bobi Dumitraș: Pe mine Vama de la Munte m-a uimit de la prima ediție cu numărul foarte mare de spectatori. Și astăzi este o colaborare extraordinar de bună între organizatori – oameni de cultură – și autorități locale care au înțeles că muzica folk leagă comunitatea și aduce și turiști. Le mulțumim organizatorilor că au acceptat ideea că muzică folk nu înseamnă doar un om cu chitară în mână, cântând despre patrie sau despre dragoste. Ci dimpotrivă, fenomenul folk are  foarte multe valențe alternative.

Și fenomentul folk, ce vedem astăzi la Vama de la Munte, cum crezi că transformă oamenii care vin la Vama Buzăului, și care sunt preponderent veniți special de la oraș? Se întorc acasă un pic schimbați?

Bobo Burlăcianu: De ce este important pentru om cât trăiește să experimenteze frumosul? Și cum aduce asta bucurie și calitate vieții lui? Păi, dacă vorbim de Vama de la Munte, e frumoasă natura în primul rând. E vindecătoare. Apoi, să poți asculta live muzica aceea care-ți place. Să îl vezi pe artistul pe care îl admiri, este un act de frumusețe. Și noi toți avem nevoie de frumusețe să ne implinim emoțional, spiritual. Se poate și viață fără artă, dar e păcat.

Bobi Dumitraș: Și cred eu că dopamina explică faptul că sunt oameni care își programează ieșiri la festivaluri, să vină să stea pe la corturi. Și să petreacă timp de calitate și în afară a celor trei ore de spectacol. Adică ei în festival simt întregul, toată starea de bine a întregului timp pe care-l petrec acolo. Și cazându-se la cort sau la o pensiune și mâncând chestioare. Și după ce ieși din cort și mănânci un pic de mămăliguță cu cașcaval de la vaca Dorina, parcă ar merge și-o chitară.

 

Piața de muzică folk înseamnă astăzi zeci de festivaluri locale, s-a dovedit a fi o nișă extrem de rezilientă. Cât de mult vă sprijină “greii”  acestei piețe?

Bobi Dumitraș: Uite, mânuța asta cu mai multe degete de artiști folk se bucură de o camaraderie rar întâlnită în industria muzicală. Adică, încă de când am apărut și noi, am fost foarte bine primiți, acceptați și integrați de către, să le spunem așa, frumoșii noștri dinozauri. Adică, dacă ai ceva de spus în muzică, ăsta e fenomenul muzical în care ești primit, integrat și ajutat.