Prof. dr. psihiatru Aurel Romila: „Trăim într-o lume de tâmpiţi în care, dacă rosteşti numele lui Dumnezeu, se ridică toţi împotriva ta”

Doctor în medicină, profesor şi iniţiator al secţiei de Resocializare din cadrul spitalului „Al. Obregia” din Bucureşti, Aurel Romila este şi autorul unei „Psihiatrii” ce a devenit manual de referinţă printre cunoscători. Acesta sustine ca populatia Romaniei este constituita din psihopati si depresivi.

– Domnule doctor, aţi putea da o definiţie su­fle­tului?
Sufletul e o noţiune populară. Psihiatria nu pune semnul egal între suflet şi psihic. Psihiatriei îi con­vine noţiunea de psihic, sufletul e doar partea afec­tivă, cea mai profundă, care e legată de inconştient. Omul e un ego cu două laturi, ceea ce se vede (cor­pul) şi ceea ce nu se vede (spiritul). Trupul şi spiritul sunt un sine. Suntem deci un ego susţinut de un sine. Am fost întrebat la o conferinţă „Bine, dar ce este ego-ul?” Răspunsul e acelaşi ca în cazul întrebării „Ce este Dumnezeu?” Ego-ul este ceea ce ne con­duce, dar nu se vede.

– În ultimele decenii, numărul persoanelor afec­tate de tulburări psihice este în creştere peste tot în lume, iar România se află pe locul trei, cu aproape 300.000 de bolnavi. Cine e de vină că am devenit atât de dezechilibraţi psihic?
Dacă socoţi societatea ca o fracţie, atunci o să observi la mijloc un strat subţire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e că sunt foarte puţini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus şi în jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din populaţie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalităţii, pentru psihopaţi, care au ocupat toate posturile-cheie în ţară. De aia nu avem sănătate mentală în ţara asta, că populaţia se împarte în mare mă­sură între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi (depresivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recu­noaşte? Cea mai gravă consecinţă a istoriei noastre din ultima sută de ani a fost felul în care s-a făcut se­lecţia umană.

O societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori, când e traumatizată, apar bolile psihice şi intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte totul. E discrepanţa între ceea ce am putea deveni şi ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi. Destinele sunt neîmplinite, ratate, curmate prematur, fiindcă deasupra noastră tronează nişte incapabili care ne pun piedici. Suntem condamnaţi la ratare de nişte psihopaţi.

– Am vorbit de boală, dar nici graniţele normalităţii nu mai par azi chiar atât de fixe. Ce în­seam­nă, de fapt, normalitatea?
Ce mai înseamnă azi normalitatea, când totul e permis, totul e normal, anormal e să arăţi tu cu dege­tul? Aţi văzut Eurovisionul şi femeia cu barbă? Aţi văzut cum a fremătat lumea de aplauze? E nor­mal? Nu. Normalitatea e o stare de echilibru şi armo­nie în­tre cunoaştere, afectivitate, inteligenţă şi voinţă. Când una din acestea e excesiv dezvoltată sau sub­dez­­voltată, armonia se pierde şi apare boala sau su­ferinţa. 90% din oamenii cu care intru în contact sunt profund nefericiţi, o societate care şi-a pierdut valo­rile de bine, frumos, adevăr şi dreptate. Şi mai ales de non-nocivitate. În medicina romană, primul în­demn era non nocere, să nu faci rău!

– Credinţa în Dumnezeu e şi ea parte din ecuaţia normalităţii?
E fundamental să pleci de la premisa existenţei unei alte realităţi transcendente. Însă trăim într-o lume de tâmpiţi, în care dacă rosteşti numele lui Dumnezeu, se ridică toţi împotriva ta. Mai ales în mediul psihiatric, lumea e plină de prejudecăţi. Cum adică divinitate? Istoria umanităţii a depăşit faza mi­tică. Acum e supremaţia omului! Dar credinţa e o for­ţă extraordinară, care te înalţă. Ce l-a ţinut pe Brân­coveanu să nu cedeze, dacă nu credinţa? Dar nu mă pu­neţi să vorbesc despre asta. Lucrurile mari nu tre­buie rostite toată ziua bună ziua, că-şi pierd înţele­sul. La fel cum nu spui toată ziua „bună ziua”, „te iu­besc!”, că se banalizează, şi despre Dumnezeu e mai bine să taci.

– Totuşi, e de folos rugăciunea în bolile psihice? Sunt mai receptivi la tratament pacienţii cre­din­cioşi?
S-a dovedit deja în urma unor experienţe şi teze fă­cute la Voila şi la Piteşti, ca să vorbim numai de ţara noastră, că mersul la liturghie, spunerea unor rugăciuni în momentele de criză, îi linişteşte enorm de mult pe pacienţi, îi face mai cooperanţi, iar trata­men­tul medicamentos dă rezultate mai bune. Cre­dinţa e de foarte mare ajutor. De fiecare dată când simt un pic de deschidere la pacienţii mei necre­dincioşi, le propun pariul lui Pascal: dacă tu crezi şi Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic. Dar dacă crezi şi există, câştigi totul! Dincolo de asta, însă, psihiatrii trebuie să fie foarte atenţi când vine vorba de excesul de religiozitate, fiindcă poate fi simptomul unui dezechilibru psihic.

Citeste continuarea aici!