Mihai Gruia Sandu nu scapa de ‘Arlechino’: „Doctor in teatru si ma striga lumea asa”

Mihai Gruia Sandu nu scapa de ‘Arlechino’! Pentru cei care au copilarii in anii ’90, sigur isi aduc aminte de aceasta emisiune. Un bun actor roman a reusit sa creeze un personaj indragit pana in zilele noastre.

Mihai Gruia Sandu a ajuns la venerabila varsta de 60 de ani. Inca este strigat pe strada Arlechino. Dar nu ul deranjeaza acest lucru cu toate ca este doctor in teatru. In prezent, Mihai Gruia Sandu este profesor la Universitatea Nationala de Arta Cinematografica si Teatru.

Actorul a inceput sa joace inca de la inceputul anilor ’90. Pe langa piesele de teatru, a avut celebra emisiune Arlechino pe care copiii o iubeau! Cu toate ca are roluri memorabile pentru care ar trebui sa fie apreciat, romanii l-au pastrat in inima cu rolul din emisiune.

Iti prezentam un interviu realizat de Recorder.ro cu Mihai Gruia Sandu, unul dintre cei mai buni actori ai Romaniei:

Dorința pentru teatru când a apărut?
Dorința pentru teatru cred că a fost dintotdeauna. Nu vreau să intru în discuțiile despre realitatea sau fantasmagoria karmei, dar cumva cred că vine de acolo. Mi-aduc aminte că aveam o vârstă foarte mică și nu știu de unde mi-a venit, că la trei ani sigur nu aveam televizor – televizor am avut de când eram eu în clasa a II-a –, nu știu unde am văzut, dar îmi plăcea să imit, făceam un fel de pantomimă. Și îmi plăcea foarte mult că bunica mea râdea îngrozitor de chestia asta; aveam trei ani.

Perioada „Arlechino”, s-o numim așa, cum a apărut în viața dumneavoastră?
Am cunoscut un domn, care era genial – Radu Popovici se numea. El a inventat “Abracadabra” și “Feriți-vă de măgăruș…”, și alte emisiuni preluate ulterior de alții. S-a născut o prietenie uriașă între mine, el, operatorul Traian Popescu, s-au mai lipit și alții de noi, și am făcut o înțelegere între noi: hai să facem o emisiune – vorbim de bani puțini, că era începutul anilor `90 – care să ne placă și nouă, să se poate uita oricine, și copii, și adulți. Succesul emisiunii s-a bazat pe acestă hotărâre.

Între timp mi-am dat seama că sunt foarte puține emisiunile pentru copii care nu îi consideră pe copii tâmpiți, ca să nu spun cretini de-a dreptul. Nu știu de ce o emisiune pentru copii nu-și stimează auditoriul. Se pleacă de la premisa că dacă e copil e mai neinformat, ca să nu spun de-a dreptul prost, ca și cum un copil nu poate să aibă gusturi estetice indiferent de vârstă. Premisele astea duc – indiferent de bugetul unei emisiuni – la o calitate foarte slabă. Nu-ți vine să te uiți, copiii nu se uită. Ei simt foarte bine: ăsta mă ia de prost, nu mă uit.

Câți ani a durat?
Participarea mea a durat cinci ani și jumătate. După ce am plecat – și nu voi insista asupra motivelor și condițiilor – s-au mai făcut două filme, cu mine s-au făcut vreo șaisprezece. După care totul a încetat din fel de fel de motive. Eu am fost între 1991 și 1996.

1989 cum v-a prins?
În 1989 aveam treizeci și trei de ani, vârsta hristică, la care se spune că trebuie să ți se întâmple ceva în viață. Mi s-a schimbat țara, au fost și elemente negative, dar preponderent în bine.

Și la Revoluție ce ați făcut?
Vai, câte am făcut! Și acum mă gândesc: nu am fost sănătos la cap să fac atâtea. I-am stricat Trabantul lui tata… Am zis că ne ducem la Baricadă, la Inter, erau nmai puști, tata era singurul om bătrân pe care l-am văzut acolo. Tata voia să se aleagă odată praful de sistemul comunist, fiindcă sistemul ăsta a făcut din familia lui opt orfani, care s-au descurcat singuri. S-au dus prin lumea asta fără să realizeze niciunul mare lucru… Când a venit prima dată la post avea o valiză cu hainele și hainele de pe el. Și când a ajuns în satul ăla, un sătean cu căruța s-a oferit să-i ducă el valiza. Tata i-a dat-o, ăla a dat bice, și dus a fost și așa a rămas tata doar cu hainele de pe el.

Timp de trei luni, până a primit prima leafă, noaptea își spăla cămașa și ziua o purta. N-avea decât hainele de pe el. Și sigur că el voia neapărat să participe într-un fel la Revoluție, deși nu mai avea forța. Eu ziceam să stăm acasă liniștiți, că eu știam ce este AKM-ul, făcusem armata cu așa ceva, el nu știa. Ne-a părăsit curajul când au tras ăia prima salvă. Lăsasem Trabantul jos la Bulandra și aproape pe jos am ajuns până acolo, foarte speriați. Cam asta a fost vitejia din prima seară, după care au fost tot felul de alte vitejii.

Abia pe 12 ianuarie mi-am dat seama de manipulările din spate, ca să îți dai seama cât sunt de naiv, unii nu și-au dat seama nici acum, așa că pot să mă consider favorizat. Nu vorbesc foarte mult despre chestia asta cum nu vorbesc nici despre faptul că am fost cioclu în 1977. Eram în Armată și cine să scoată cadavrele de sub dărâmături? Militarul român. Cine să dea la o parte molozul? Faptul că eram foarte tineri și ne păsa mai puțin, aveam timp să ne și distrăm.

Afla intreaga poveste de viata a lui Arlechino aici!