Ambițioasă, fără scrupule, neobosită, inteligentă și de o frumusețe izbitoare, Maria Eva Duarte de Peron s-a ridicat din sărăcia pampas-ului argentinian pentru a conduce țara și a schimba lumea.
Biografia neromanțată, recuperată abia după moartea celei care își reconstruise trecutul
Născută în 1919 în foarte săraca regiune Junin, Eva Peron avea tată bogat, dar a fost departe de a fi un copil de bani gata. Din contră, a trăit în sărăcie, pentru că tatăl său, un bogat proprietar de pământuri, și-a părăsit familia pentru o altă familie, pe care o avea deja când se căsătorise cu mama Evei. În acea perioadă, nu era deloc neobișnuit ca bărbații bogați argentinieni să aibă mai multe neveste și familii. Rămânând singură cu copiii, mama Evei, Juana Ibarguren, a trebuit să lupte nu doar cu sărăcia proverbială a zonei, ci și cu oprobriul public cauzat de faptul că fusese părăsită de soț. A cârpit haine ca să se întrețină pe ea și copiii, ba, spun unele izvoare mai îndrăznețe, chiar că s-ar fi prostituat.
Împinsă de sărăcie și de ambiția de a ieși din disperarea care domnea peste familie, Eva Peron fuge de acasă la 15 ani ca să se facă actriță în capitala Buenos Aires. Dar primii ani sunt grei, mai ales că au coincis cu cei ai Marii Crize care a sărăcit ambele Americi. În plus, Eva era o fetiță de la țară practic lipsită de educație. În 1942, însă, reușește să-și găsească o stabilitate financiară atunci când primește un rol permanent în drama radiofonică de succes ”Muy bien”, difuzată la cel mai mare post de radio din Argentina acelor vremuri. Succesul e instantaneu.
În 1943, la 24 de ani, Eva câștiga deja 6000 de pesos pe lună, ceea ce o făcea una dintre cele mai bine plătite celebrități argentiene. Se mută în propriul apartaent și își vopsește părul brunet în blond, look pe care îl va fi păstrat pentru tot restul vieții.
În același an îl întâlnește pe colonelul Juan Peron, iar povestea de succes a Evei începea. El, un politician influent, ministru al muncii la acea vreme, avea 48 de ani și, vrăjit de frumusețea Evei, îi va permite acesteia să aibă acces la cele mai intime și mai clasificate informații și cercuri. Tot ceea ce ați citit mai sus, biografia care include greutățile din copilărie, sărăcia, promiscuitatea mamei sau faptul că propriul tată nu a recunoscut-o niciodată, vor fi fost șterse ulterior de puternica Eva Peron din memoria Argentinei și a publicului larg.
Deși teoretic era doar ministru al Muncii, practic Juan Peron era cel mai puternic om din Argentina. Într-atât de puternic încât oponenții săi au organziat un puci și l-au arestat, pe 9 octombrie 1945, temându-se că postul președintelui republicii însuși este pus în pericol de soțul Evei și adepții acestuia. Eva își folosește influența și farmecul pentru a organiza un miting uriaș în care circa 300.000 de oameni au cerut eliberarea lui Juan Peron. Mitingul are efect. Peron e eliberat și ține un discurs istoric manifestanților, pregătindu-și deja candidatura din anul următor.
Eva joacă un rol cheie în campania din 1946, unde se implică puternic și îi atrage pe săracii Argentinei de partea lui Juan. Acesta câștigă alegerile cu un scor zdrobitor. Eva devine mai populară decât însuși soțul ei și în timpul acelei campanii încurajează oamenii de rând din țară să-i spună simplu ”Evita” (diminutivul pentru Eva). Imediat după victoria soțului, Evita este primită de însuși Papa Pius al XII-lea, la Vatican, dar și de lideri europeni marcanți ca Franco (Spania) și De Gaulle (Franța). Din cauza unui blocaj diplomatic, Eva a purtat tot acest tur singură, președintele și soțul ei rămânând în Argentina. Mai multe surse susțin că, departe de a fi avut un scop politic real, turneul prin Europa al Evei Peron a avut o singură menire: ca aceasta să depună o sumă mare de bani într-un cont al unei bănci braziliene. Pardon, elvețiene!
Cert este că la întoarcerea în țară era deja o personalitate mai importantă decât orice alt bărbat argentinian, fapt ce a stârnit nemulțumirea armatei, liderilor politici și chiar a lui Juan Peron însuși. Argentina jumătății de secol XX nu era încă pregătită pentru a permite femeilor să conducă țara. Dar țara părea să fie. Deși mulțimi uriașe ies în stradă pentru a o încuraja pe Evita să candideze la postul de vice-președinte al Argentinei, aceasta refuză în cele din urmă, spunând că singura ei ambiție este ca soțul ei să intre în istorie și ea doar să-i calce pe urme. Ulterior se va fi aflat că nu a făcut-o din cauza presiunii părții masculine a societății, ci din cauza unei boli nemiloase.
În 1950, la doar 31 de ani, este diagnosticată cu cancer cervical, iar sănătatea i se deteriorează rapid. Leșinurile și sângerările masive devin frecvente, durerile insuportabile, iar Eva va ajunge să cântărească doar 36 kg. I se face chiar o lobotomie frontală (scoaterea unei bucăți din creier), pentru a-i fi alinate durerile atroce. Mai trăiește doi ani, suficient cât să-și însoțească bărbatul, deși nu se mai putea ține pe picioare, într-o paradă dedicată realegerii sale în funcția de președinte. După acel eveniment i se acordă titlul de „lider spiritual al națiunii”.
Moare pe 26 iulie 1952. Toată țara e în doliu și milioane de oameni inundă străzile Argentinei ca s-o plângă. I se ține o slujbă de înmormântare dedicată doar șefilor de stat. Corpul Evei este îmbălsămat și pus într-un monument, după modelul Lenin. Dar 3 ani mai târziu Juan Peron este răsturnat de o lovitură de stat, iar noile autorități înlătură cadavrul Evei din catafalc. Nu se știe unde a fost depozitat, deoarece noul guvern decretează ca ilegal nu doar „peronismul”, ci chiar simpla rostire a numelor celor doi.
În 1971 se află că osemintele Evei Peron fuseseră puse într-un cimitir comun din Milano, sub numele Maria Maggi. Corpul este dezhumat, iar investigațiile au arătat că acesta suferise mai multe mutilări, unele provocate de lovirea cu corpuri dure, ba chiar semne de viol necrofil.
În 1973, cu regimul căzut deja, Juan Peron se întoarce în Argentina din exil, cea de-a treia lui soție, Isabel Peron, este aleasă vice-președinte, iar cuplul decide să așeze cadavrul Evei la loc de cinste, pe masa din sufragerie a reședinței personale. Prin urmare, ca să încheiem într-o notă tragi-comică povestea dubioasă a Evei Peron, să ne gândim cu toții câți dintre noi vom fi păstrați pe o masă din sufrageria unor șefi de stat, la 21 de ani după ce-am murit.