Un ziarist spunea despre ea că n-a fost născută, ci a apărut imediat după ce Dumnezeu Însuși a sărutat-o pe obraz. Un ziarist mult mai puțin cunoscut, care de altfel a încropit și acest text, a spus și el că ”Audrey Hepburn a fost o femeie care era sexy chiar ;i în timp ce fuma”. Majoritatea personalităților despre care vorbim în această rubrică și în general nu au avut copilării remarcabile și s-au remarcat abia prin acțiuni sau comportamente săvârșite mai târziu, în viață. Nu și Audrey Hepburn. Născută Audrey Kathleen Ruston, într-o familie semi-nobiliară din Bruxelles, Audrey era încă de copil vedeta cartierului. Se remarca nu doar prin șarmul și eleganța care mai târziu au definit-o, ci mai ales printr-o generozitate ieșită din comun, toți vecinii și prietenii cunoscând-o drept o persoană care îi pune pe ceilalți și nevoile lor înaintea sieși.
Până la moartea timpurie, de altfel, Audrey Hepburn avea să reușească incredibila performanță de a fi mai apreciată pentru munca de caritate decât pentru cea cinematografică, și asta în condițiile în care vorbim despre una dintre cele mai mari actrițe ale tuturor timpurilor. Dacă marea ei rivală Marilyn Monroe a fost redusă la statutul de sex-simbol (și el important, dar departe de complexitatea reputației lui Audrey), pentru Hepburn s-a inventat cuvântul „icon”. Traducerea din engleză mot-a-mot a termenului e atât de curajoasă încât aproape că te temi s-o rostești: idol, obiect al venerației sau chiar icoană. Dar, dacă ați fi cunoscut-o pe Audrey sau măcar ați fi trăit în vremea ei, nu vi s-ar părea nici o exagerare aici.
Fiica diplomatului Joseph Ruston și a baronesei Ella van Heemstra, Audrey ascunde și un secret relativ rușinos referitor la părinții ei, în special la tată. Joseph Ruston, mare iubitor de baronese (mai fusese însurat cu una și înainte de Ella) și care și-a adăugat și numele de familie Hepburn pentru că suna ”mai nobiliar”, a fost de asemenea un iubitor al mișcării fasciste. În 1935, acesta chiar și-a părăsit familia complet pentru a se alătura marii familii a lui Hitler și nu s-a mai întors niciodată acasă, nici n-a mai ținut legătura cu nevasta și copilul. Mai târziu, Audrey va vorbi despre gestul tatălui ca de ”cel mai traumatizant eveniment din viața mea”.
Culmea e că tot de la naziști avea să ”li se tragă” celor două. După fuga tatălui și invadarea Poloniei de către Germania, mama viitoarei actrițe ia decizia să se mute în Olanda, sperând că țara ei de baștină va rămâne neutră, cum se întâmplase și în primul război mondial. Hitler era ceva mai hotărât însă, așa că Olanda a fost ocupată rapid, la scurt timp după Polonia. Au urmat cinci ani de ocupație sălbatică în care Audrey și familia ei au trecut prin multe: un unchi al lui Audrey a fost executat de naziști, altul a fost trimis în lagăr, totul culminând cu foametea crâncenă dintre 1944 și 1945, când ea și mama ei mâncau aproape zilnic rădăcini de lalele. În cursul acelor ani, Audrey a făcut o anemie severă, un edem și a dezvoltat probleme mari respiratorii, toate din cauza malnutriției. De altfel, ea însăși mărturisea că ea și mama ei s-au gândit de multe ori la sinucidere, în acea perioadă.
Primii pași în entertainment-ul profesionist au fost făcuți de Audrey în Olanda, unde și-a pus chiar problema să devină balerină, fapt complicat din cauza picioarelor neobișnuit de mari, de care mereu a fost complexată. Apoi s-a mutat la Londra, unde a apărut în câteva piese, dar marele ei noroc avea să fie mutarea în State, odată cu distribuirea ei în celebra piesă Gigi, pe Broadway. Pentru Gigi, Audrey a primit numeroase laude și premii de teatru, iar anul ultimei reprezentații a spectacolului, 1953, a coincis cu distribuirea ei în filmul care avea să o transforme în superstar. Cu prestația din Roman Holiday, Audrey Hepburn avea să devină prima actriță din istorie care câștiga Oscarul, Globul de Aur și Bafta-ul în același an.
Asta deși era o începătoare și nimeni nu mizase pe asta, numele ei fiind scris cu litere foarte mici, aproape invizibil, alături de monstrul sacru care domina afișul, cu numele scris aproape cât titlul filmului însuși: Gregory Peck. Odată cu coperta din Time de pe 7 septembrie 1953, Audrey Hepburn și-a început, în paralel, și drumul către fashion icon-ul care avea să devină. După Roman Holiday, au urmat alte filme aclamate, dar al doilea mare hit al lui Hepburn venea în 1961 cu Breakfast at Tiffany’s, film bazat pe un roman al lui Truman Capote, dar bazat pe carte doar un pic, așa, pentru că scriitorul a fost foarte nemulțumit de îndepărtarea scenariului de la original, dar și de casting, pentru că el ar fi văzut-o pe Marilyn Monroe în rolul lu Holly Golightly. De altfel, chiar faptul că Audrey Hepburn a fost ușor prost distribuită (ea însăși a spus-o) în rolul unei prostituate (în original) i-a făcut pe producători și regizori să devieze un pic de la povestea originală. Noroc că și marii romancieri se înșală, pentru că, de atunci, nimeni nu și-o imaginează pe Holly altfel decât cu figura și extraordinara charismă a lui Audrey Hepburn, bașca faptul că filmul a ajuns muuult mai celebru decât cartea, ea însăși de mare succes, de altfel.
Mai mult, în acest caz drumurile de star de cinema și cel de fashion icon s-au intersectat, rochia purtată de Audrey în scena de debut a filmului ajungând astăzi poate cea mai celebră rochie din istoria țoalelor, asta deși era o rochie neagră și simplă, doar că, purtată de Audrey Hepburn, părea de o extravaganță rară. De altfel, în ceea ce privește stilul, Audrey avea să redefinească noțiunea de sexy, așa cum era ea prezentată (ușor stereotip) de Hollywood până la apariția ei. Apariție finuță, dar lipsită de ”curbe”, foarte slabă, cu sprâncene groase și un nas proeminent, înaltă și purtând 44 la picior, Audrey nu s-a considerat niciodată frumoasă. ”Mi-ar plăcea să n-am pieptul așa plat, nici picioarele, nasul și umerii așa mari”, spunea. Dar frumusețea răzbătea din interiorul ei mai mult decât în orice alt caz. De altfel, în 2004, un sondaj Evian la care au participat milioane de votanți avea s-o declare ”cea mai frumoasă femeie din istorie”. Cei 16 ani de glorie cinematografică se vor fi sfârșit cu Wait Until Dark, unde Audrey joacă un rol de oarbă și este iarăși nominalizată la toate cele trei premii importante ale Hollywood-ului.
”Fericirea înseamnă sănătate și o memorie scurtă”, spunea Audrey, care n-a avut nici una, nici alta
Ulterior, însă, Audrey se va fi îndepărtat de cinematografie pentru a se dedica și mai mult muncii alături de UNICEF și cauzelor umanitare în general. Hepburn a făcut un obicei din a vizita tabere de refugiați, spitale și orfelinate, deși să fie martoră la toate acele atrocități o marca profund. În 1988, după ce vizitase un orfelinat cu 500 de copii înfometați din Etiopia, Audrey declara: ”Am inima frântă. Tot ce simt este disperare. Am văzut mame și copii care nu au mâncat nimic de săptămâni întregi. Acum suferă toți pe podele murdare, unde probabil vor muri. Aceste imagini sunt prea mult pentru mine. Vreau ca întreaga lume să știe că cea mai mare parte a umanității este într-o mare suferință.” A continuat să viziteze locuri în care oamenii erau victimele unor suferințe atroce, ca Venezuela, Ecuador, El Salvador, Guatemala, Honduras, Sudan sau Bangladesh. Un fotograf care a însoțit-o în câteva dintre aceste ”excursii” avea să spună: ”Era de o blândețe și o simplitate incredibile. Se ducea la acei copii acoperiți de purici, păduchi sau diverse răni și îi lua în brațe, apoi le vorbea în șoaptă și îi purta peste tot. Aceștia erau fermecați de ea, cu toții voiau să fie ținuți, iar ea îi ținea pe fiecare în parte.”
După această serie brutală de călătorii în țări afectate de suferințe, Audrey se întoarce în Elveția (unde trăia de ceva timp) acuzând dureri abdominale severe. O investigație amănunțită relevă o formă foarte rară de cancer abdominal, una de care aparent suferise mulți ani și deja metastazele îi afectau întreg aproape întreg tubul digestiv. Audrey e operată și începe chimioterapia, dar la scurt timp după intervenție cade la pat, într-o stare gravă. Moare în somn acasă, pe 20 ianuarie 1993, la doar 63 de ani.
La înmormântare, prietenul de o viață Gregory Peck recită poezia ei preferată, ”Dragoste eternă”, de Rabindranath Tagore, din care ne permitem să cităm și să traducem: ”Simt că te-am iubit în nenumărate forme, de nenumărate ori / Viață după viață, epocă după epocă”. Pentru că într-adevăr așa simțeau toți cei care au cunoscut-o pe Audrey Hepburn. Ființă de o delicatețe și o discreție imense, mereu dornică să ofere altora (nu doar eventualilor iubiți) și să trăiască pentru lume, ea însăși a făcut puțin caz de cei doi soți pe care i-a avut. Culmea, dar adevărat în multe alte cazuri, numește cei mai fericiți ani pe care i-a petrecut pe cei ultimi, cei trăiți alături de un bărbat cu care nici măcar nu a fost căsătorită vreodată, actorul olandez Robert Wolders.
Epilog
”M-am născut cu o nevoie uriașă atât de a primi afecțiune, cât și de a o oferi”, spunea Audrey, într-un interviu. De primit, a primit afecțiunea a miliarde de oameni (și încă o primește). Ceea ce e însă remarcabil este că a reușit să întoarcă o cantitate egală de afecțiune înapoi către lume, lucru aproape de neimaginat, dar cât se poate de adevărat. Pentru că, așa cum ziceau The Beatles în ultima melodie de pe ultimul lor album,”când totul se termină, dragostea pe care ai primit-o va fi egală cu aceea pe care ai oferit-o”. Și așa este, și așa a fost. Sfârșit.