Razvan Ciobanu: „Am 42 de ani, stau cu chirie, nu am masina si…” Ce spune despre un posibil copil

Ne-am întâlnit cu Răzvan Ciobanu, ”copilul teribil al modei românești, într-o zi de luni, în atelierul lui, aproape de centrul Capitalei. Am descoperit un Răzvan Ciobanu relaxat, atât la port, cât și ca atitudine. Am stat de vorbă la despre cine este Răzvan Ciobanu astăzi.

Răzvan, pentru ce ți-ai spune în momentul acesta ”Bravo!”?
Pentru tot ce sunt.

Ce ești?
Omul care sunt astăzi. De fapt, mi-aș spune Bravo pentru transformările spirituale pe care le-am suferit în ultimii 7 ani, 8 ani și pentru partea profesională.

O luăm treptat în discuția noastră și o să încep cu fashionul. Este moda o dependență pentru tine?
Nu știu să fac altceva. Nici nu mi-am propus vreodată să fac altceva, habar nu am cum e să treci prin întrebări de identitate profesională: ”Eu ce aș vrea să fac?”, ”Ce o să mă fac când o să fiu mare?”. Eu de mic am vrut să fac haine. Așadar, cam asta este viața mea, nu știu să fac altceva, nu mi-am propus să fac altceva. Dacă m-aș mai gândi să fac altceva, dar sunt prea bătrân și îmi e lene să mă apuc să învăț, dar totuși, dacă ar fi, m-aș apuca de regie-film sau ceva pe parte de imagine.

Razvan Ciobanu: Nu o să poți să te îmbraci alternativ cu buget mic

Cum ți se pare că suntem noi românii la capitolul fashion?
Stai… aici trebuie să fim optimiști… Să vedem! Oamenii sunt pasionați de haine! – asta a fost pe optimism. Dacă este să vorbim pe realitate trebuie să spun că oamenii sunt extrem de cusurgii. Din păcate, mă uit pe stradă și încerc să găsesc ceva care să mă bucure. Nimic… Mă, au dispărut până și hipsterii. Oamenii au început să se îmbrace pictisitor. Nu regăsesc nimic… Nu văd nimic care să-mi bucure privirea. Există o mentalitate proastă, conform căreia nu poți să te îmbraci bine nu bani puțini. Total neadevărat. Eu, de exemplu, am creat o linie de rochii accesibile pentru orice buzunar.

Aici înțeleg că poate fi vorba și despre o lipsă a identității vestimentare. Dar ce este această identitate vestimentară?
Să știi că identitatea vestimentară este foarte greu de definit. Nici măcar eu nu aș putea spune despre mine că am o identitate vestimentară, pentru că am zile și zile. Pe de altă parte, suntem obsedați de extravaganță, de avangardă. Eu încerc să spun de foarte mulți ani că a fi avangardist sau a fi extravagant înseamnă un buget foarte mare în spate. Nu o să poți să te îmbraci alternativ cu buger mic. N-ai cum. Acolo e vorba despre calitatea hainelor, a țesăturilor. Am pierdut cumva sensul de a ne regăsi în felul în cre ne îmbrăcăm. Ne îmbrăcăm altfel decât suntem numai din disperarea de a fi remarcați. De fapt… ne facem remarcați prin atitudine, nu prin haina pe care o porți.

Razvan Ciobanu: Nu vreau să vorbesc despre asta!

Răzvan, ce înseamnă să fii asumat?
Cred că asumarea vine în momentul în care tu-mi pui o întrebare stânjenitoare, eu mă uit în ochii tăi și îți spun adevărul. Cred că asta înseamă asumare. Sau, asumare mai este atunci când îți spun: ”Băi, nu vreau să vorbesc despre asta!”, dar nu pe genul fandosit: ”Viața mea personală este viața mea personală!”. În momentul în care ai apărut la televizor și vrei să fii la televizor, viața ta personală nu mai este viața ta personală. Tu trebuie să știi asta și să ți-o asumi.

Care sunt experiențele din trecut care te-au marcat și care te-au format?
Cred că experiențele care m-au transformat în ceea ce sunt astăzi s-au întâmplat undeva în jurul vârstei de 30 de ani. Să zicem că am avut o adolescență mai târzie.

Care este cel mai mare dușman al tău acum?
Răzvan Ciobanu din trecut.

De ce îți este frică de el?
A, nu, nu-mi este frică de el. M-ai întrebat care este cel mai mare dușman al meu, asta nu înseamnă că îmi e frică de el. Ce se întâmplă este că el se mai întoarce din când în când cu joarda și spune: ”Nu te mai da jos din pat astăzi, îți permiți să nu te duci la muncă și să stai în pat până la 2. Și atunci trebuie să-i dau 2 șuturi în fund, să mă dau jos din pat și să mă duc la muncă.

Când a fost declicul acesta?
Declicul a fost după o perioadă dificilă care este destul de cunoscută și nu aș vrea să vorbesc despre asta. În momentul acela mi-am făcut eu o analiză, eu cu mine, și mi-am dat seama că devenisem arogant, autosuficient, ipocrit și multe alte lucruri. Eram un fel de ZEU eu pentru mine și pentru cei din jur. Nu eram deloc plăcut.

Cum ți-ai dat seama de asta?
N-ai cum să nu-ți dai seama, pentru că te gândești: ”Ce n-a mers?”. Nu exista niciun motiv ca să nu meargă lucrurile așa cum merseseră până atunci. Știi că este o vorbă? Până nu te dai cu capul de sus, nu vezi pragul de jos. Și atunci m-am gândit ce nu era ok? Păi, nu era ok modul în care tratam clienții, nu era ok modul în care tratam presa. Nu erau ok multe lucruri.

Ți-a fost greu să faci schimbarea?
Au fost niște procese naturale, de lungă durată. Da, a fost o perioadă grea. Le-am conștientizat natural, le-am băgat la cap natural, m-am luptat cu ele natural.

Asumarea nu vine decât atunci când îți recunoști măcar tu ție toate lucrurile rele pe care le-ai făcut

Care au fost cele mai mari jigniri care ți s-au adus de-a lungul timpului?
Nu am avut așa ceva. Adică, sunt lipsit de modestie, dar nu lipsit de modestie așa cum eram acum 7, 8, 10 ani. Nu mi-am băgat niciodată capul în nisip, nu m-a lovit niciodată că a venit un copil la mine și mi-a zis că sunt gras. Așa și, bine! Te afectează, de afectat te afectează, dar nu te dă înapoi neapărat. Nu cred că m-a afectat ceva la modul negativ, astfel încât să mă dea înapoi.

Care sunt lecțiile pe care le-ai învățat de-a lungul vieții?
O dată asta cu hai să coborâm cu picioarele pe pâmânt pentru că lucrăm cu oameni pentru oameni. Am învățat că asumarea nu vine decât atunci când îți recunoști măcar tu ție toate lucrurile rele pe care le-ai făcut. Cred că asta este reușita mea cea mai mare.

Cum era Răzvan Ciobanu înainte?
Înainte, dacă vroiai să-l suni pe Răzvan Ciobanu, tu-l sunai, dar până dădeai de el… era lucru mare! Și trebuia să suni… de multe ori.

Care sunt lucrurile pe care le-ai învățat în copilărie care-ți sunt astăzi lecții de viață?
N-am. Am fost destul de diferit de ai mei, așa că nu am cum să mă fi inspirat cumva de acolo. Sigur că sunt omul de astăzi și datorită educației lor, însă… Maică-mea a fost mereu pe stilul vechi: să ai o meserie, să-ți cumperi o casă și o mașină. Ei bine, am 42 de ani, stau cu chirie, nu am mașină și… ete na!

Razvan Ciobanu: Nu umblu în chiloți pe stradă

Cum arată viața lui Răzvan Ciobanu?
Viața lui Răzvan Ciobanu este liniară. Mă trezesc la 7:30, 8, în zilele de luni, miercuri și joi mă duc la birou, dau repede ce este de făcut, verific ce s-a făcut în atelier pentru că nu mișcă nimic fără mine aici. După care fug la filmări, telefonul stă mai mult pe silent. După ce s-au terminat filmările fug acasă unde-mi pregătesc ținutele pentru ziua următoare. Marțea și vinerea se desfășoară doar la atelier. În weekend aș vrea să stau în pat să mă uit la filme, dar nu-mi iese, pentru că deținem și un prieten în dotare care și-ar dori să fie și el să fie scos din casă măcar vinerea seara, sâmbătă și duminică și atunci n-avem încotro și ieșim din casă.

Și dacă tot a venit vorba despre viața ta, nu pot să nu te întreb cum s-a schimbat ea în momentul în care ți-ai recunoscut orientarea sexuală?
În niciun fel sau nu am lăsat eu să o las să se schimbe.
Dar cum ai ales momentul asumării?
A venit natural. A fost prima dată când cineva, Mihaela Rădulescu atunci, a fost primul om care m-a întrebat dacă-mi plac băieții. Eu răspundeam oricui, dar nu m-a întrebat nimeni până atunci.

Îți era greu înainte?
Nu. De ce să-mi fie greu? De ce să-ți complici viața? Ce se întâmplă la mine acasă, se întâmplă la mine acasă. Nu fac paradă. Nu sunt militant. Nu umblu în chiloți pe stradă. Nu, se întâmplă la mine acasă. E ca și cum te-aș întreba dacă ești măritată. Te-ar deranja?

Făceai o declarație, la un moment dat, vizavi de copii și vin și te întreb: ”Vrei să ai copii?”.
Nu. Cred că vocația de părinte, indiferent de orientarea sexuală pe care o ai, ar trebui să o simți. Eu nu o simt. Eu abia sunt capabil să am grijă de mine, să-mi drămuiesc timpul, am două pisici, abia am timp de ele, asta cu copilul ar fi foarte complicat. Iar povestea cu copiii în cuplurile gay, am o teorie, însă este pur personală.