EXCLUSIV | De ce femeile simt că trebuie să ducă totul sau poveștile nevăzute care ne modelează viața

Am stat de vorbă cu Carmen Dragomir, psihoterapeut și facilitator de constelații la Centrul EKA, despre tiparele ascunse care fac ca multe femei să simtă că trebuie să țină pe umeri relația, familia și emoțiile celor dragi. În această discuție, Carmen ne explică cum moștenirile transgeneraționale ne influențează alegerile, cum putem identifica aceste tipare și ce înseamnă să ne regăsim locul autentic în viață și în relații.

De ce ajung atât de multe femei să creadă că trebuie să „ducă” totul: relația, familia, emoțiile celorlalți? Este asta o alegere sau o moștenire transgenerațională?

Pentru că noi, femeile, am învățat asta. În multe familii, femeia ține casa, copiii, bărbatul, aparențele, suportă relații dificile și duce durerea altora. Foarte rar de-a lungul istoriei o femeie a fost „ținută”. De cele mai multe ori nu e o alegere conștientă, ci o moștenire. Milenii întregi femeia a fost pusă în acest loc, cu rădăcini adânci în sistemul familial și cultural. Fetița mică a văzut-o pe mama ei în suferință, obosită, dar puternică, și a decis, inconștient, că va proceda la fel.

Uneori, o femeie preia inconștient responsabilitatea de a „menține pacea” sau de a ține familia întreagă. Sacrificiul devine astfel o formă de apartenență și loialitate invizibilă față de sistem și față de femeile din generațiile anterioare. Apartenența este o nevoie vitală a oricărui individ, o nevoie psihologică fundamentală.

Fără apartenență, nu putem supraviețui. În afara sistemului, nu putem fi complet singuri. Așa că facem orice pentru a fi parte din el și pentru a ne identifica cu membrii lui. „Și eu, la fel ca tine” este o formă de identificare inconștientă care ne asigură supraviețuirea, dar duce la repetarea aceluiași ciclu.

Femeia ajunge în relații unde suferința este normalizată. Însă apartenența corectă la sistem se obține prin iubire, nu prin suferință. Această repoziționare este urmărită în procesul constelațiilor familiale.

În multe sisteme tradiționale, femeile au fost oprimate, forțate să fie mici ca să nu deranjeze sau nu au fost văzute la adevărata lor valoare. În constelații, această excludere se manifestă ca un tipar: femeile simt că trebuie să suporte pentru a fi acceptate. Este ca un mesaj invizibil: „Pentru a fi iubită și acceptată, trebuie să rabd”.

Vindecarea implică recunoașterea acestor tipare, aducerea lor la lumină și găsirea propriei poziții în sistem, fără a prelua suferința altora.

Cât din anxietatea, frica de abandon sau teama de a fi „prea mult” ori „insuficientă” îți aparține cu adevărat și cât vine din istorii nespuse ale familiei tale?

Dacă în familia ta cineva a fost abandonat, rușinat sau a trecut prin relații abuzive, există membri despre care nu s-a mai vorbit niciodată după un anumit eveniment. Aceste experiențe pot avea reverberații peste generații. Sistemul familial nu uită; este un organism viu care uneori sacrifică membri pentru binele mai mare.

Asta nu înseamnă că tot ce trăim vine din trecut. Uneori totul e acolo, alteori este un mix între vulnerabilități proprii și dinamici familiale, alteori ține de experiența personală. Nu există un șablon universal. Fiecare caz este unic și necesită explorare individuală a dinamicilor sistemice.

Ce înseamnă, de fapt, „ordinea iubirii”? Și cum arată viața ta după ce această ordine este restabilită? Devii mai liberă, mai asumată, mai puțin dispusă să te sacrifici?

Conceptul vine din munca lui Bert Hellinger, fondatorul metodei constelațiilor familiale. El a observat principii recurente în dinamica familiilor și ulterior a tuturor sistemelor, pe care le-a numit „ordini ale iubirii”.

Ordinea iubirii spune că primul venit are prioritate – cei care au venit mai devreme într-un sistem au întâietate simbolică. De exemplu, primul copil preia multe tensiuni pentru a netezi calea celui care vine după. Părinții sunt mari, copiii sunt mici. Uneori copiii își judecă părinții și se poziționează ca fiind mai mari, ceea ce dezechilibrează sistemul. Alteori copiii devin sprijin emoțional pentru părinți.

Când aceste ordini sunt încălcate apar dezechilibre. Este dreptul fiecăruia la apartenență. Nimeni nu poate fi exclus din sistem, iar dacă se întâmplă, sistemul caută să repare golul prin generațiile viitoare. Pot apărea simptome, comportamente sau incidente care readuc echilibrul.

Legea echilibrului între a da și a lua funcționează pentru sistem. Singura excepție este între părinți și copii: părinții dau, copiii iau. Sistemul va regla echilibrul mai târziu, când copiii vor contribui la viață.

După restabilirea ordinii, lucrurile curg firesc. Devii mai liberă, nu mai simți nevoia să salvezi pe nimeni, nu te mai sacrifici, poți spune „nu” fără vinovăție și în cuplu îți ocupi locul potrivit, nu pe cel al părintelui pentru partener.

Dacă simți că porți poveri care nu-ți aparțin: vină, rușine, tristețe fără explicație, care ar fi primul pas pe care îl poți face? Și cum știi că e momentul să ceri ajutor?

Primul pas este conștientizarea: întreabă-te de când simți asta, cine din familia ta a mai trăit similar și ce s-ar întâmpla dacă ai lăsa povara jos. Fii curioasă și descoperă poveștile dinaintea ta ca să te înțelegi mai bine.

Momentul să ceri ajutor apare când repeți același tipar de mult timp, știi că nu e bine pentru tine, dar nu poți ieși de acolo, iar corpul începe să vorbească prin anxietate, insomnie, depresie sau epuizare. Nu trebuie să ajungi la limite extreme; e suficient să observi că suferința devine repetitivă și limitativă.

Uneori, este momentul când doare suficient încât să îți asumi durerea de a face ceva pentru a opri o poveste care a durat generații.

foto: arhiva personala