Cine-a pus beilicu-n drum a fost (pentru turci) om bun

Înainte de șaorme și mai ales înainte de Războiul de Independență, când Țara Românească era încă sub stăpânire otomană, ingerința turcilor în viața de zi cu zi a bucureștenilor crea multe tensiuni și nemulțumiri în rândul acestora. Așa că au apărut beilicurile.

Clădiri pe două sau mai multe nivele apropiate de mărimea unor mall-uri actuale, beilicurile erau un soi de ambasade foarte bine păzite unde ”demnitarii” dar și negustorii ori simpli cetățeni turci erau adăpostiți de furia sau măcar de privirile pe sub sprâncene ale românilor. Însuși numele așezământului provine, de altfel, de la termenul de ”bei”, care era însuși guvernatorul trimis de otomani să conducă diversele regiuni și state stăpânite de Înalta Poartă.

În timpul lui Vodă Ipsilanti (a doua parte a secolului XVIII), cartierul general turc a fost mutat în zona Șerban Vodă, de altfel una dintre cele mai vechi străzi din București. Astfel, pentru o perioadă de circa 100 de ani, Calea Șerban Vodă a fost redenumită Podul Beilicului, urmând să revină la numele inițial după ce am obținut independența, în 1878.

Dar nici un beilic turcesc nu are farmec fără un caravanserai, un fel de han al ”șoferilor”, adică pus în calea negustorilor care se adăposteau înăuntru să mai ciocnească un pahar ori să mai bată palma pentru o nouă afacere. Cel mai mare astfel de han era Hanul lui Manuc (despre istoria căruia vom vorbi în episodul viitor), cârciuma veselă unde turcii deveneau, din asupritori, simpli chefuitori.

Material realizat în cadrul „București-Centenar”- Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic