Teatrul și Filarmonica, mărci ale României moderne
În perioada interbelică, Teatrul Național București a început primul turneu oficial cu piesele „Apus de soare” și „Răzvan și Vidra”, de Barbu Ștefănescu Delavrancea, respectiv Bogdan Petriceicu Hașdeu.
A urmat o perioadă de glorie pentru Teatrul Național, care a înflorit spectaculos, iar în 1973 o nouă clădire a fost inaugurată. Avea trei săli de spectacol și fațada era în stil modernist. După cinci ani, în urma unui incendiu, conducerea acelei vremi a cerut o remodelare, atât în interior, cât și la exterior. Așa a apărut celebra sală numită Amfiteatrul. Și de această dată, Teatrul Național avea să cunoască spectacole unice și o inaugurare cu mare fast reprezentată de piesa „Conu Leonida față cu reacțiunea” de I.L. Caragiale.
În ceea ce privește Filarmonica, după Marea Unire, presiunile românești de a-și consolida cultura de vârf au crescut și au culminat cu apariția Filarmonicii, o școală de muzică ce pregătea elevi timp de 7 luni. Prima reprezentanție a Filarmonicii Române a avut loc în memorabila seară de 29 august 1934, atunci când soprana Caliopi Caragiale a cântat o arie de Bellini. Concertul a fost precedat de o cuvântare intrată în istorie a lui Mircea Eliade, în care scriitorul sublinia ”importanța crucială a teatrului în educația poporului român”.
Pe lângă muzică, așadar, și teatrul continua să fie un țel la care românii tânjeau cu disperare. După anul 1918, însuși Teatrul Național a continuat să realizeze progrese amețitoare, clădirea teatrului propriu-zis meritându-și numele încă de la jumătatea secolului XIX – ”Teatrul Mare”.
Material realizat în cadrul „București-Centenar”- Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația