Nadia Comaneci, la un pas de moarte! Ce i-a aparut gimnastei in zona capului si cum a reusit sa scape. Povestea romancei

02 11. 2017, 23:00

Nadia Comaneci, la un pas de moarte! 18 iulie 1976, Jocurile Olimpice de la Montreal. O sfârlează micuță de nici 15 ani sare dintr-o paralelă-ntr-alta cu viteza unui supererou din benzile Marvel. O chema Nadia Comăneci și era din România, dar, pentru acele 2-3 minute parcă nesfârșite (și, în multe aspecte, de atunci înainte), Nadia a fost a întregii lumi; a fost veșnică. Conștienți că au fost martorii unui moment de magie, membrii juriului aflați în sală fac ceva nemaivăzut până atunci în gimnastică: îi acordă fiecare puștoaicei din România nota 10.

Pe tabela sălii din Montreal, care putea bate o singură cifră înaintea virgulei, nota româncei apare ca ”1.00”. De atunci s-au schimbat nu doar tabelele de marcaj, ci lumea pe de-a întregul, iar Nadia Comăneci este una dintre femeile care au pus umărul, ba chiar, la nevoie, picioarele, mâinile și șpagaturile la transformarea întregii societăți.

Nadia Comaneci, la un pas de moarte! – Un sfârșit friguros de toamnă, la Onești

12 noiembrie 1961. Se naște Nadia, fiica mecanicului auto Gheorghe Comăneci și a frumoasei Ștefania. Încă de la naștere avea să se confrunte cu prima cumpănă care-i va fi pus viața în pericol. Nadia se născuse cu o pungă de puroi în zona capului și medicii au crezut zile bune că nu va supraviețui. Bunica și mama Nadiei apelează la o superstiție din popor: iau copilul, îl duc la biserică și-l trec de trei ori pragul, înaintea venirii părintelui. Nadia însăși mărturisește că, în urma acestui tratament bizar, ”în dimineața următoare eram vindecată”.

Zecele perfect a fost pe cale să nu se producă niciodată de alte două ori, o dată când acoperișul casei s-a prăbușit sub o furtună cu un minut după ce bunicul Nadiei tocmai o scosese pe aceasta din camera afectată, pe când avea doar doi ani. A doua oară, la 5 ani, neastâmpărata Nadia cade de pe un pod înalt de 6 metri, dar scapă fără nici o zgârietură. Era și acesta, privind retrospectiv, un indiciu al uriașului talent al motricității care se anunța.

Dar nu talentul Nadiei la tumbe i-a făcut pe părinți s-o dea la gimnastică. Ei, oameni simpli, cu ochi neantrenați, au văzut doar că nu avea niciodată stare și, cum fac mulți alți părinți, s-au gândit s-o dea la gimnastică ca să-și mai consume din energie, mai ales că Oneștiul era deja pe cale să devină unul dintre centrele dedicate gimnasticii cele mai importante din țară.

Perseverența în fața primelor eșecuri

În ceea ce privește ochiul care va fi intuit uriașul talent, Bela Karoly a fost antrenorul care a văzut în mișcările Nadiei Comăneci ceva aproape supranatural, de care foarte puțin oameni sunt capabili. Bela se oferă să o antreneze personal și de aici, de când micuța avea încă 6 ani și nici măcar nu era la școală încă, începe povestea care va fi culminat, după mulți ani de suferințe, efort și muncă intensă, cu acea seară perfectă de la Montreal.

Inițial, Bela o pune să se antreneze 2-3 ore pe zi, dar, la primele competiții de amatori la care participă, Nadia cădea mult și făcea multe greșeli. Probabil fără să știe multă dramaturgie la acea perioadă, avea să urmeze acel citat vizionar din Samuel Beckett pe care astăzi mulți sportivi îl au tatuat pe diverse părți ale corpului: ”Ai încercat? Ai dat greș? Încearcă din nou. Dă greș din nou. Dă greș MAI BINE!”. Nici prima competiție oficială, Campionatele Naționale pentru Juniori din 1969, nu se lasă cu rezultate mai bune: Nadia termină doar pe locul 13. Atunci însă își intensifică antrenamentele, nu se lasă descurajată și revine în anul următor, când obține locul 1 la același concurs. La scurt timp după, Bela și Nadia fac un pact: să se antreneze șase zile pe săptămână, câte 8 ore pe zi.