Lora: “Au fost oameni care au renunțat constant la mine. Am trăit în teroare”
Lora: “Au fost oameni care au renunțat constant la mine. Am trăit în teroare” – Am prins-o pe Lora într-un moment în care suferița a trecut, în care demonii trecutului s-au potolit, un moment în care a avut mintea limpede să ne povestească despre lecțiile din viața ei, despre iubirea pe care o simte pentru Ionuț Ghenu.
Este un interviu în care clișeele lipsesc cu desăvârșire și este, în schimb, o declarație de independență și iubire a artistei.
O să încep cu htag-ul pe care-l folosești pe Facebook #avoastră, care este și numele albumului. A cui ești, Lora?
Da, este numele primului meu album. A cui sunt? A publicului. Persoana pe care o dezvălui pe scenă, pe Facebook, pe Instagram, este a publicului. Toate sacrificiile sunt, toată lupta mea este, pentru că am nevoie de iubirea publicului. Sunt un om care are nevoie de foarte multă iubire. Sunt oameni care spun, ”hai lasă că și banii sunt importanti”. Adevărul este că banii pe care eu îi câștig din asta sunt pentru a mânca, pentru a trăi într-un apartament normal, a avea o mașină normală, și pentru a reinvesti, pentru a putea continua ceea ce fac acum, pentru a fi și mai bună de atât.
Ce este muzica pentru tine?
Știu ce simt când nu este. Este o durere fizică pe care eu o simt în suflet în momentul în care nu cânt, sau în momentul în care mi se anulează vreun concert. Nu pot să trăiesc fără mine mine făcând muzică. Este felul meu de a mă exprima. Este singurul lucru care m-a salvat din a fi un introvert antisocial. În plus, atunci când vine cineva la mine și-mi spune ”Doamne, cât am plâns pe piesa ta, sau, te ascult pe tine și nu mă mai simt singură!”. Este cel mai mare compliment. Eu pentru asta trăiesc. Simt că talentul meu este util, creează niște sentimente.
Am ajuns la o maturitate care mă ajută să nu mă mai gândesc ce crede nu știu cine despre mine
Da, și nu este un lucru neapărat rău pentru mine. Știi cum este… Eu am fost foarte permisivă mult timp și mi-am dat seama că am greșit. Mi s-a părut absolut normal să mă deschid în fața tuturor oamenilor, însă am înțeles că am lăsat prea mult să se intre în spațiul meu. Nu mă deranjează că sunt percepută ca fiind un om intangibil, deloc.
Este ciudat, pentru că într-o lume în care toată lumea se străduiește să fie plăcut de toată lumea, pe tine nu te interesează lucrul acesta.
Să știi că nu consider că intangibil este sinonim cu plăcut. În plus, respect oamenii care îmi respectă poziția, care îmi respectă atitudinea. Eu cred că am toate motivele din lume să adopt un astfel de comportament, dar, să-ți spun ceva… Nu este o chestie gândită, este o chestie care a venit absolut natural. Am și ajuns la o maturitate la care nu-mi mai este rușine, nu mă mai gândesc la ce o să creadă despre mine X care m-a rugat să fac asta pentru ea și eu nu am făcut-o? Nu mai am această problemă care mă măcina în trecut. Atunci mă simțeam responsabilă pentru toată lumea din jurul meu. În permanență mă consumam pentru problemele celorlalți. La un moment dat mi-am dat seama că problemele mele sunt prioritare. Am înțeles că dacă nu-mi rezolv problemele la timp, se va dezechilibra totul în jurul meu. Acesta este motivul pentru care este foarte important să ai pe cineva alături care să-ți spună că tu ești universul tău, tu ești cel mai important om, și că atunci când ești tu bine, ești liber să te preocupi și de problemele celorlalți.