Jocurile României Mari

01 06. 2018, 00:01

Înainte de tablete, telefoane mobile, kendama sau chiar tetris ori aparate de radio, jocurile copiilor păreau ceva mai complexe și deseori mai sumbre și chiar mai periculoase decât cele cu care am fi noi obișnuiți. Acum un secol, când România Mare era în proces de facere sau, în cel mai bun caz, abia apăruse, copiii se jucau de pildă ”de-a dracu-n cânepă”. Mai exact, o gașcă de copii făceau un cerc în mijlocul căruia se ascundea ”Dracul”, jucat de un alt copil. Un al doilea personaj principal era Dumnezeu, al cărui scop era să-l caute pe Dracu’ în mijlocul celorlalți, întrebându-i: ”N-ați văzut cumva pe dracu’?”. La un moment dat, Dracu’ se făcea văzut și o zbughea dintre ceilalți copii, iar Dumnezeu se chinuia să-l prindă, că altfel probabil se întâmpla ca-n viață (așa cum este ea descrisă de religie, cel puțin): toată lumea dădea de dracu’. Alte jocuri de acum un secol erau ”cățeaua”, unul destul de violent pentru gustul nostru, în care băieții se băteau pe întuneric cu căciulile și cam cu ce apucau sau “de-a butea cu curechiu’”, în care un concurent se străduia să scoată pe un altul dintr-un grup compact de alți copii îmbrățișați, spunând că trebuie să scoată ”curechiul” (varza) din ”bute” (putină), plecându-se de la supoziția că varza era înghețată.

Odată cu apariția și dezvoltarea mijloacelor moderne de transport în comun, jocurile periculoase ale copilăriei s-au mai schimbat. În comunism, bunăoară, una dintre distracțiile preferate ale celor mici era să pună capace de bere sau de suc pe liniile de tramvai, pentru ca acestea să se aplatizeze și să devină astfel niște ”plăci de onoare”, numai bune pentru schimburi și arătat la fete, în loc de Netflix and chill.

Material realizat în cadrul „București-Centenar”- Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic

 

 

Înainte de tablete, telefoane mobile, kendama sau chiar tetris ori aparate de radio, jocurile copiilor păreau ceva mai complexe și deseori mai sumbre și chiar mai periculoase decât cele cu care am fi noi obișnuiți. Acum un secol, când România Mare era în proces de facere sau, în cel mai bun caz, abia apăruse, copiii se jucau de pildă ”de-a dracu-n cânepă”. Mai exact, o gașcă de copii făceau un cerc în mijlocul căruia se ascundea ”Dracul”, jucat de un alt copil. Un al doilea personaj principal era Dumnezeu, al cărui scop era să-l caute pe Dracu’ în mijlocul celorlalți, întrebându-i: ”N-ați văzut cumva pe dracu’?”. La un moment dat, Dracu’ se făcea văzut și o zbughea dintre ceilalți copii, iar Dumnezeu se chinuia să-l prindă, că altfel probabil se întâmpla ca-n viață (așa cum este ea descrisă de religie, cel puțin): toată lumea dădea de dracu’. Alte jocuri de acum un secol erau ”cățeaua”, unul destul de violent pentru gustul nostru, în care băieții se băteau pe întuneric cu căciulile și cam cu ce apucau sau “de-a butea cu curechiu’”, în care un concurent se străduia să scoată pe un altul dintr-un grup compact de alți copii îmbrățișați, spunând că trebuie să scoată ”curechiul” (varza) din ”bute” (putină), plecându-se de la supoziția că varza era înghețată.

Odată cu apariția și dezvoltarea mijloacelor moderne de transport în comun, jocurile periculoase ale copilăriei s-au mai schimbat. În comunism, bunăoară, una dintre distracțiile preferate ale celor mici era să pună capace de bere sau de suc pe liniile de tramvai, pentru ca acestea să se aplatizeze și să devină astfel niște ”plăci de onoare”, numai bune pentru schimburi și arătat la fete, în loc de Netflix and chill.

Material realizat în cadrul „București-Centenar”- Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic