Istoria în trei părți a unei cârciumi nemuritoare (I, interbelicul)
Firma sub care și-a început activitatea localul, care a început ca ”o berărie germană în mijlocul Bucureștilor”, s-a înființat în 1899 și se numea ”Frații Mircea”, operă a unor cunoscuți frați întreprinzători care deschiseseră mai multe berării în centrul capitalei. Dar ”Caru’ cu bere” avea să fie povestea lor cea mai de succes.
Înainte de localul propriu-zis, însă, a fost clădirea. Proiectată de arhitectul polonez Siegfried Kofczinsky în 1899, clădirea e un amestec minunat de stil neogotic și bizantin și a fost de la început un punct de atracție pentru turiștii străini, așa cum a rămas și astăzi, aproape 120 de ani mai târziu. Clădirea a fost extinsă ulterior, în 1924, după care nimeni nu s-a mai atins de ea.
Încă din epoca interbelică, Caru’ cu bere a însemant o cârciumă care se adresa mușteriilor de tot felul: fără fețe de masă, cu bere bună (ziceau oamenii vremii că doar la Munchen se mai bea așa bere), dar ieftină, cu petreceri de pomină care au intrat în legenda localului, precum aceea cu chefliii care au încercat de două ori consecutiv să ia o birjă către casă, după ce s-au îmbătat în local, dar de fiecare dată, ca prin minune, erau aduși înapoi în restaurant. Rezolvarea ciudatei probleme s-a făcut, spune povestea, de către chelneri, care au ajuns să le prindă în piept bieților clienți propriile adrese, la care birjarul trebuia să-i lase.
Pe lângă bere, alte ”branduri” ale localului din epoca sa interbelică erau ”bateria de vin” Lacrima Cristi, crenvurștii cu hrean și cârnații ”frankfurteri”, salata boeuf și mazărea bătută. Iar printre personalitățile care s-au bucurat de ele în acea vreme se numără Caragiale, Octavian Goga sau Barbu Delavrancea.
Material realizat în cadrul „București-Centenar”- Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația