Interviu cu Fuego despre copilarie si cariera. Paul Surugiu si-a spus parerea despre glumele facute pe seama lui

Interviu cu Fuego despre copilarie si cariera. Artistul Paul Surugiu a acceptat invitatia Adevarul.ro de a raspunde la intrebari despre copilarie, cariera si proiecte de viitor. In plus, acesta a vorbit si despre glumele care se fac an de an la adresa lui.

Toate au pornit de la „Impodobeste, mama, bradul”. Dar pe Fuego nu il deranjeaza si, daca sunt glume bune, rade si el. Te invitam sa il descoperi pe celebrul Paul Surugiu, unul dintre cei mai indragiti artisti din Romania!

Interviu cu Fuego despre copilarie si cariera

Cum erau sărbătorile la Turda? Mergeaţi cu colinda?

Când eram eu mic, în anii ‘80, tradiţia era ca în noaptea de Ajun să colindăm până dimineaţa. Ne pregăteam cu vreo câteva săptămâni înainte. Alegeam cu mare atenţie membrii grupului de colindători. Chiar dacă erau şi câţiva fără voce, trebuia musai să existe trei-patru cu glas frumos, pentru a da nuanţe colindei noastre. Ne sfătuiam şi apoi alegeam colinda. Oricât de mult ne-am fi contrazis, în top, în majoritatea anilor, colindam cu „O ce veste minunată“ pe voci, din varianta lui Ştefan Hruşcă. Şi pentru că eram profesionişti încă din acea vreme, aveam un casetofon cu baterii mari R20, pe care-l luam cu noi. N-aveam negativ şi dădeam drumul la casetă, iar noi cântam peste vocea lui Ştefan Hruşcă, unul dintre artiştii mei preferaţi, de atunci până azi, atât pe colinde, cât şi pe muzica folk. Fireşte că succesul era garantat şi eram atipici! Şi o ţineam aşa până dimineaţa, când ne apucam să dăm spectacole la fiecare acasă. Simţeam diferit sărbătoarea şi nu ne păsa prea tare de cadouri sau alte cele. Cât despre Turda, aceasta era o feerie în perioada Crăciunului – un zumzet aparte o cuprindea, de peste tot simţeai aromă de cozonaci sau de sarmale şi oamenii erau măcar puţin mai liniştiţi, idiferent de statutul social sau de locul de muncă, mai mult sau mai puţin avantajos. Eram veseli de Crăciun!

Ce fel de copil aţi fost? Eraţi cuminte şi retras sau mai degrabă vă rupeaţi genunchii pe poteci?

Eram vulcan de energie. Cum am stat la bloc, făceam drumul de jos la etajul doi de minim 60-70 de ori pe zi. Alergam, făceam tot felul de năzbâtii, apoi dădeam spectacole. N-am făcut în schimb boacăne mari. N-am spart geamuri, n-am avut mâini şi picioare rupte. Aveam multă energie şi nu aveam astâmpăr. De fapt, cred că nu aveam răbdare prea multă, iar asta m-a urmărit şi peste ani, pentru că nici acum, la 42 de ani, eu nu sunt forte la acest capitol. Îmi plăcea enorm să cânt, iar scara mea ştia asta pentru că o făceam mereu, cu glas tare. Mi-am trăit pe deplin acea perioadă şi nu regret nimic din anii în care poate am fost mult prea obraznic pentru genul de copil pe care mama şi l-ar fi dorit. Iar ca un secret – de Crăciun, contrar tuturor glumelor, chiar îmi plăcea să împodobesc bradul, fără să o rog pe mama. Sigur că într-o zi mâncam mai toate bomboanele şi lăsam staniolul.

Sunt foarte cunoscute glumiţele de sărbători şi poveştile cu împodobitul bradului. V-au afectat?

Sunt imun, relaxat. Unele chiar îmi plac foarte tare şi fac şi eu, de multe ori, glume pe seama acestui trend, cu bradul. Au fost benefice mare parte din ele, pentru că mi-au crescut cota şi popularitatea. În general, eu apreciez umorul, dar pe cel de calitate, atunci când e făcut cu simţ de răspundere, argumentat, fără gratuităţi şi răutăcisme ieftine. Niciodată nu am fost afectat de lucrurile care nu sunt adevărate, de situaţiile în care anumiţi oameni vor să fie interesanţi cu orice preţ şi aleg metodele acestea simpliste, ieftine. Eu ştiu să-mi văd de drumul meu şi iată că, de 20 de ani deja, reuşesc să fiu pe buzele românilor, jucând şi două turnee anuale sold out. Glumeţii pot continua, iar interesanţii pot să ştie că locul meu rămâne aici, în timp ce al lor va dispărea curând, rămând în urmă un mare nimic.