Cel mai mare viciu al scriitorilor români: cocaina! Ce se ascunde în spatele biografiilor plicticoase

Scriitorul Thomas De Quincey și-a început confesiunile de opioman cerându-şi scuze faţă de „amabilul cititor“: „Faptul de a-mi recunoaşte greşeala nu înseamnă că mă socotesc vinovat. Slăbiciunea şi nefericirea nu înseamnă numaidecît vină“. Nu prezentăm perspectiva morală a acestei situații, sau ale celor care vor urma, ci doar vom devoala unul dintre cele mai mari vicii ale geniilor din literatura română, cocaina, cea care le-a influențat inevitabil toată opera. 

Vorbeam mai sus de scriitorul britanic Thomas de Quincey, cel care s-a autodeclarat „papă al bisericii opiului”. La vârsta de 19 ani a început să ia laudanum pentru a-şi trata durerile de dinţi şi a ajuns să fie dependent de opiu. Atât de înrăit a devenit, încât a publicat, în 1822, „Confesiunile unui opioman englez”, dezvăluire care a venit ca un adevărat şoc pentru englezi.

Dar să ne uităm în ograda noastră, raportându-ne însă la o altă perioadă, respectiv câteva decenii mai târziu peste de Quincey

În viața marilor scriitori români consumul de substanţe psihotrope nu a fost trecut nici măcar ca „detaliu biografic“. Însă cum drogurile modifică starea neuro-psihică, în cazul unui scriitor automat îi influențează opera.

Ion Barbu a fost fidel eterului și cocainei

Au existat destul de puţine abordări ale culturii române din această perspectivă, ca să nu mai spunem că geniile noastre literare au considerat (și ei, dar și apropiații lor) ca aceste metehne trebuie să rămână secrete, sau cel puţin discrete. În aceste condiţii, ”urmele” lăsate sunt de regulă foarte puţine: vreo filă de jurnal, vreun vers rătăcit sau dezvăluirile vreunui coleg de breaslă.

Să începem cu poetul Ion Barbu, care consuma cocaină împreună cu prietenul său, Tudor Vianu. Pe fondul consumului, depresia psihică prin care trecea Ion Barbu s-a accentuat tot mai mult.

În anul 1921, Ion Barbu a plecat în Germania, reuşind să-şi susţină acolo doctoratul în matematică. Odată cu plecarea din România, din sânul familiei, la vârsta de 26 de ani, poetul a devenit dependent de cocaină, acest viciu devenit rapid cunoscut printre prietenii săi.

Într-o scrisoarea pe care i-a trimis-o amicului său Leo Defloss, Ion Barbu preciza: ”Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări şi a interesului meu, mereu viu, pentru experienţele spirituale am luat obiceiul anumitor stupefiante: eter şi cocaină!”.

Mai departe îl avem pe Emil Botta, un scriitor excepțional, însă foarte lunatic, după cum îl descriau cunoscuții.

”Botta a băut cam mult și l-a năpădit disperarea. A început să recite versuri. Întâi Eminescu, apoi, nu chiar din senin, disperarea i-a atins un fel de demență și a recitat clocotitor, nebun, cu gesturi grele tot ce i-a trecut prin minte”, spunea regizoarea Jeni Acterian.

Fratele ei, Arșavir Acterian era un prieten foarte apropiat al lui Botta, care a încercat mereu să-i atenueze instabilitatea psihică și excesul de emotivitate. El a fost probabil singurul care a avut acces la intimitatea acestui poet ursuz, chiar și în momentele sale de sevraj și dependență de cocaină.

”În bârlogul în care se încuie  (…)  – notează Acterian într-un jurnal, la 6 noiembrie 1971- îl surprind răvășit, prăbușit, cu o voce cavernoasă parcă țâșnită din lăuntrul lui, încât cu greu percep ce spune (… ). L-am descoperit cu greutate mai deunezi în singurătate și tăcere, respirând cu mare dificultate, bând totuși cafele cu căni mari și fumând ca un posedat”.

Botta și Eminescu, răvășiți de suferințe

În 1938, Botta a publicat un volum de proză poetică, ”Trântorul”, care a trecut neobservat. În prima nuvelă din volum, ”Un timp mai prielnic”, apare un alter ego multiplu al scriitorului. Astfel pare că Botta se regăsește în toate personajele nuvelei. El este atât doctorul (care se îndoapă cu droguri), cât și prozatorul (care consumând cafea și țigări se simte baricadat în insomnie).

La 27 iunie 1973, cu câțiva ani înainte ca Botta să moară, tot prietenul său Arșavir Acterian scrie despre ”narcotizarea” poetului (dar și a lui Mihai Eminescu).

”Emil Botta îmi evocă figura lui Eminescu. Ca și el înflăcărat de frumos, ca și el setos de cunoaștere, ca și el trăind la limita extremă viața, ca și el îndrăgostit de femeie, ca și el disperat, ca și el revășit de suferințe, ca și el straniu în comportare, trăznit, apucat, ca și el încercând să se narcotizeze în momentul când se vede încleștat de nefericire, ca și el aproape descompus și nebun”, povestește Andrei Oișteanu în cartea ”Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură”.

Să rămânem la Mihai Eminescu, care ducea și el o viață haotică. Adesea se hrănea doar cu droguri, iar nopțile le petrecea în citire și scriere.

”Și apoi, deodată, după miezul nopții, mâncăruri fără alegere și fără măsură. Așa era viața lui Eminescu”, spunea Titu Maiorescu, cel care lua de asemenea cocaină.

A notat chiar într-una dintre însemnările sale că a fost anesteziat de dentistul său neamț cu ”spray de eter” și ”injecție de cocaină”.

Alexandru Odobescu în schimb a murit din cauza unei supradoze de morfină, după ce a încercat cu cocaină.

Din epistolarul lui Odobescu a reieșit că a întâmpinat probleme financiare, inclusiv pentru a-şi procura narcoticul. Din bogata corespondenţă ţinută în franceză cu soţia sa Alexandra (Saşa) Prejbeanu, unele scrisori, cele foarte intime, însemnate cu formula „pour toi”, au fost în general distruse de ei. Aceasta a fost înţelegerea dintre soţi.

Totuşi, câteva epistole de acest gen au supravieţuit, dar sunt mai greu de înţeles pentru că, aşa cum remarcă Nicolae Manolescu, „în unele locuri limbajul este aluziv sau codificat”. Într-o astfel de epistolă din anii 1880, care s-a păstrat în pofida faptului că pe ea scria „pour toi seule”, Odobescu îi trimitea Saşei (care se întorcea din Rusia) un mesaj în care actul erotic era asociat cu cel narcotic:

„Nu de durere vreau să te aud gemând şi să te simt contorsionată în prima zi a revenirii tale aici. Eu nu sunt morfina, ci ceva mult mai bun, care va servi la injecţii şi, pentru a le face, există gata pregătit un ac frumos şi gros, care te va penetra, nu mai puţin ca morfina. El te aşteaptă cu o vie nerăbdare”.