Bucureștiul lui Eliade, al lui Noica și al plăcerilor idealizate
Un război atât de greu și plin de orori a fost urmat, cum era de așteptat, din punct de vedere psihologic, de un deceniu al bucuriei vieții. Realizând iminența și ușurătatea morții, bucureștenii au decis, cu câteva decenii înainte ca Kerouac să schimbe lumea cu ”Pe drum”, că viața merită trăită.
Mircea Eliade descrie anii ’20 drept “epoca jazz-ului și a cocktail-ului”, a libertății sexuale (în special a eliberării femeilor din acest punct de vedere) și a exceselor de tot felul.
Brusc conștiente că sunt stăpâne atât pe propriul corp cât și pe propriul destin, demimondenele capitalei devin personaje centrale ale ”ceaiurilor” și petrecerilor îmbibate cu alcool și desfrâu.
Bordelurile deja împânzeau orașul, fiind mascate în ”cabareturi”, iar singura restricție în acest sens era interdicția totală a practicantelor vechii meserii de a se afișa pe Calea Victoriei (fostul Pod al Mogoșoaiei), deoarece ”făceau concurență neloială domnișoarelor serioase”.
După cenușiul război, fucsia și bordo devin culorile predominante în vestimentație și arhitectură deopotrivă, iar fustele scurte apar pentru prima oară în peisajul tot mai pestriț și mai libertin.
Bucureștiul se transformă atunci într-un loc al euforiei și-al joie de vivre-ului, dar în egală măsură și al melancoliei, chiar dacă, așa cum afirmă același Eliade, în ”Nuntă în cer”, ”memoria pasională nu e o calitate bărbătească”. De altfel, romanul rămâne și astăzi o cronică superbă a Bucureștiului interbelic, Constantin Noica însuși scriindu-i lui Eliade, după ce-i va fi citit manuscrisul, astfel: ”Am citit fiecare rând cu aviditate, pentru că fiecare îmi aduce ceva neașteptat. Îmi amintesc de copilăria mea de pe Melodiei, Mântuleasa, Popa Soare […]”.
Material realizat în cadrul „București-Centenar”- Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația